Astăzi, el vorbește în exclusivitate pentru Flashscore într-un mod fără precedent și profund intim. Prilejul îl reprezintă lansarea noii sale cărți, Le lezioni del campo (Lecții de pe teren). O lucrare scrisă în întregime de mâna sa, în liniștea primelor ore ale dimineții, când mintea este cea mai limpede și mai conectată cu sine.
Mai mult decât o simplă autobiografie sportivă, cartea este o adevărată sinteză a vieții sale, declanșată de experiența de pe Camino de Santiago și marcată de amintirea unui coleg de drum care a murit prematur.
Este un testament uman alcătuit din valori pe care fostul coordonator al echipei naționale a vrut să le aștearnă pe hârtie pentru a lăsa o urmă, înainte de toate, pentru copiii săi.
Flashscore: Titlul cărții dumneavoastră este Lecții de pe teren. Ce simțiți că ați învățat cel mai mult pe terenul de fotbal?
Albertini: „Obiectiv vorbind, foarte multe, pentru că terenul a fost o adevărată școală a vieții. Dacă stai să te gândești, viețile noastre se desfășoară mereu într-o comunitate: familie, prieteni, școală, oraș, națiune. Iar un teren de fotbal este exact o comunitate în miniatură: există coechipieri, adversari, arbitrul care are rol de reglementare și observatori din afara terenului. Ca să nu mai vorbim despre tot ceea ce presupune vestiarul.
Nu am avut o educație tradițională sau academică. M-am retras din activitate în martie 2006, iar în mai am devenit vicecomisar al Federației Italiene de Fotbal (FIGC), într-un moment deosebit de delicat. A trebuit să învăț din mers cum să fiu conducător, manager și om politic în sport. Dar fundația pe care am construit totul nu a fost una academică. A venit din capacitatea mea de a trăi în comunitatea vestiarului și a echipei mele și de a o gestiona.”
Cartea începe cu o experiență foarte îndepărtată de fotbal: Camino de Santiago. Ce ați descoperit în acea călătorie?
„Călătoria aceea a fost o sinteză a vieții mele. În mod subconștient, cartea a devenit aproape un omagiu adus prietenului meu Roberto, alături de care am parcurs Camino. I-am oferit un exemplar în avanpremieră, cu o dedicație, duminică, iar miercurea următoare, când cartea a fost publicată, el a murit. În carte există două figuri esențiale: Roberto și Franco Baresi.
Am vrut să povestesc cele mai frumoase aspecte ale acelei călătorii. Am scris trezindu-mă devreme, între cinci și șapte dimineața. Era momentul în care eram cel mai conectat cu mine însumi, în liniște. Rememorând etapele de pe Camino, din Franța până în Spania, întâlnirea pelerinilor și încurajările reciproce pentru a urca până la O Cebreiro, apoi până la destinație, mi-am dat seama că este metafora perfectă pentru fotbal și viață: ajungi într-un loc, dar nimic nu este sigur și mereu te așteaptă o nouă plecare.”
Ați explicat că ați scris această carte și pentru copiii dumneavoastră. Care este principala lecție pe care vreți să le-o transmiteți?
„În primul rând, să fii un exemplu. Astăzi, avem tendința să delegăm educația copiilor noștri comunității sau tehnologiei: telefoanele inteligente și ecranele sunt folosite pentru a-i ține liniștiți, evitând efortul de a spune «nu» sau de a-i învăța valoarea lucrurilor obținute prin muncă. Eu și soția mea suntem mulțumiți de drumul pe care l-am parcurs ca părinți.
Amândoi provenim din familii bogate în valori — ea este din sud, eu din nord — și vrem să le transmitem copiilor noștri conceptul simplu că lucrurile se obțin prin efort și prin păstrarea unui ritm echilibrat, uman. Ambiția este frumoasă pentru că te împinge să te îmbunătățești constant, dar nu trebuie să se transforme niciodată în aroganță.”
Când v-ați dat seama că veți deveni cu adevărat fotbalist?
„Am debutat pe 15 ianuarie 1989, la 17 ani. Era ceață și frig. Am jucat un sfert de oră, un cadou. Când am ieșit de pe teren, un fan s-a apropiat de mine și mi-a spus: «Bravo, Albertini, dar să sperăm că nu-ți vei pierde drumul, pentru că am văzut mulți jucători debutând...».
O lovitură imediată! Timp de doi ani am vrut să termin școala pentru părinții mei și am învățat singur pentru examene, pentru că îmi păsa. Apoi, când am ajuns la Padova, a venit testul adevărat. Aveai responsabilități reale. La 17 ani, prin debut, scrii titlul, dar apoi trebuie să scrii restul cărții prin viața de zi cu zi a unui jucător.”
Printre numeroasele pagini ale carierei dumneavoastră se află acea celebră plimbare de aproximativ 30 de metri din Pasadena, în finala Cupei Mondiale din 1994. Cât de grei sunt acei pași?
„Dacă mă întrebi asta, încă mi se face pielea de găină. Nu glumesc! În plus, a fost primul meu penalty ca profesionist. O numesc nechibzuință. A fost un penalty dictat de nechibzuință, pentru că eram cel mai tânăr din lot.
Drumul de aproximativ 30 de metri înapoi este frumos dacă ai marcat, ca în 1994. În 1998 am ratat, iar reacția emoțională este diferită! După 1994, doi prieteni artiști mi-au pictat un tablou care surprindea acel sezon extraordinar: câștigarea Scudetto, a Ligii Campionilor, calificarea în finala Cupei Mondiale și transformarea penaltyului, toate sub un singur cuvânt: curaj. Pentru că este nevoie de curaj să o iei de la capăt după ce pierzi o Cupă Mondială care părea câștigată și de curaj să întrebi: «Ce fac acum?».
De la punctul cu var, poți exersa tehnica, dar ceea ce face diferența este conștientizarea de sine.”
Ați avut doi mentori excepționali în carieră: Arrigo Sacchi și Fabio Capello. Ce v-au învățat?
„Îi împart în două categorii: cei care gestionează și cei care învață. Sacchi m-a transformat într-un «fotbalist». Înainte eram pur și simplu cineva care lovea bine mingea. M-a introdus într-un mecanism.
Odată mi-a spus: «Trebuie să-ți placă să-i privești pe ceilalți jucând», iar eu mă gândeam în sinea mea: «Dar eu vreau să joc!». Apoi înțelegi că acesta este rolul coordonatorului.
Capello, în schimb, a avut curajul să vină să mă ia de la Padova, deși clubul îi spunea să mă lase acolo. A avut mereu o sensibilitate extraordinară față de tinerii jucători și o capacitate unică de a gestiona campionii, folosind bățul exact la momentul potrivit cu fiecare.”
ADN-ul lui Milan
Un alt reper a fost Franco Baresi.
„Franco a fost un exemplu. Am învățat privindu-l. Ne-a învățat ADN-ul lui AC Milan. Fiecare lot și fiecare club au un ADN diferit, iar cel mai greu lucru este integrarea oamenilor noi care sosesc.
Franco era memoria istorică a lui Milan, echipa care suferise în Serie B. A ridicat echipa de acolo și a adăugat valoare succesului de care se bucura în acel moment. Asta îi învăț pe copiii mei: trebuie să adaugi valoare lucrului pe care vrei să-l obții, nu celui pe care îl ai deja.”
Cum a fost relația dumneavoastră cu Silvio Berlusconi?
„A fost un «președinte-tată». A avut mereu cuvintele potrivite pentru a mă ghida în evoluția mea. Din momentul în care m-a sunat acasă și nu-mi venea să cred, gândindu-mă că este o farsă, până când am devenit parte din «vechea gardă», iar el mi-a spus: «Voi fi mereu alături de tine».
A fost un cuceritor. A transformat în realitate ceva utopic: să facă din Milan cea mai puternică echipă din lume.”
Plecarea de la Milan în 2002 a fost un moment dureros. Cum ați trecut peste el?
„Nu mă așteptam să se termine așa, absolut deloc. Am primit foarte greu vestea. Mi-ar fi plăcut să-mi închei cariera la Milan, dar aș repeta întregul drum de după acel moment, pentru că m-a transformat într-un om diferit. Am fost profund rănit, dar suferința trece.”
Și apoi ați ajuns la Atletico Madrid.
„O experiență minunată. Voiam să joc în străinătate. Nu am plecat pentru bani, ci pentru a trăi ceva frumos.”
Cum ați ajuns la Lazio?
„Roberto Mancini m-a sunat când am plecat de la Milan, dar eu îmi dădusem deja cuvântul celor de la Atletico. Apoi, când m-am întors în Italia, am vorbit din nou și am plecat. Prietenilor mei romaniști, care spun că este un defect al carierei mele, le răspund că îmi lipsea Coppa Italia și am câștigat-o cu Lazio!”
Dar Atalanta?
„Atalanta a fost o chestiune de suflet și de afecțiune pentru istoria sectorului de juniori al Atalantei și pentru Mino Favini. Am vrut să mă pun la dispoziția tinerilor.”
Trecerea de la un club provincial la Barcelona?
„Frank Rijkaard m-a sunat într-o zi: «Ce faci la Bergamo?». Apoi a venit să mă urmărească timp de patru-cinci meciuri, pentru că aveau jucători accidentați și căutau un fotbalist experimentat la mijlocul terenului. Am câștigat LaLiga acolo și am făcut parte dintr-un grup minunat.”
Și acel puști argentinian care a jucat alături de dumneavoastră (Lionel Messi)? El știa cine sunteți, dar dumneavoastră nu știați cine este!
„Este purul adevăr! Am sunat un prieten de-ai mei din Mantova, care este un mare fan al lui Juventus, și i-am spus: «L-am văzut pe noul Maradona». În anul următor, Juve a mers să joace la Trofeul Joan Gamper, iar Capello i-a spus lui Rijkaard: «Dă-mi-l mie pe puștiul ăla!».
Dar, din acel moment, a fost titular meci de meci la Barcelona.
În același vestiar se afla și Ronaldinho. Își putea permite un asemenea talent excepțional să încalce regulile sau ar fi fost și mai bun cu mai multă disciplină? Cu ceva mai multă disciplină, ar fi putut rămâne în vârf mult mai mult timp.
Astăzi, Cristiano Ronaldo și Messi ne arată că poți rămâne la cel mai înalt nivel timp de 20-25 de ani. Talentul este o misiune: îl ai și ar trebui să-l folosești pentru a ne aduce bucurie cât mai mult timp posibil.”
În calitate de conducător, cum explicați criza fotbalului italian care ne-a făcut să ratăm două Cupe Mondiale?
„Ea pornește de la faptul că vrem mereu să facem efortul minim pentru un randament maxim. Există trei factori principali în spatele schimbării: hotărârea Bosman, Uniunea Europeană și drepturile TV colective. Înainte, trebuia să creezi valoare prin sectorul de juniori, pentru că aveai voie să folosești doar trei stranieri. Mai întâi trebuie să înțelegem ce vrem să fim: dacă vrem să fim un campionat de tranziție, este în regulă, dar dacă vrem să revenim la statutul de campionat principal, este nevoie de multă muncă.”
Ce vrea să se facă Demetrio Albertini când va fi mare?
„Mijlocaș ofensiv!”