Judecând după contul tău de Instagram, pescuiești, joci padel și golf, urmărești Liverpool și călătorești. Pari exemplul perfect despre cum să te bucuri de viață după fotbal!
„Când am încheiat cariera, mi-am spus că voi petrece doi ani călătorind și bucurându-mă de viață, pentru că în timpul carierei nu prea ai timp pentru asta. Vacanțele de vară nu erau lungi și le petreceai cu familia. Așa că am spus doi ani, iar perioada s-a transformat în 15, lucru la care nu m-am așteptat niciodată.”
Mai este valabil și acum?
„În ultimul an și jumătate am avut mai puțin timp pentru hobby-uri, pentru că am înființat o agenție de fotbal împreună cu fiul meu. După 15 ani, m-am întors în fotbal și trebuie să spun că îmi place. Când plec pentru trei sau patru zile, devin deja nerăbdător și vreau să mă întorc.
„Mai joc golf din când în când, iar padelul durează doar o oră și jumătate, așa că îl practic des. Dar îmi place să merg la meciuri și să-i văd pe băieții alături de care am jucat. Mulți dintre ei sunt acum antrenori sau directori sportivi, așa că este foarte plăcut să revin în lumea fotbalului.”
Așa ți-ai imaginat viața după fotbal?
„Mi-am încheiat cariera pentru că sănătatea nu mi-a mai permis să continui. Cele opt operații la genunchiul drept și-au spus cuvântul și nu mai exista nicio altă opțiune. Cu siguranță voiam să continui, dar corpul nu m-a mai lăsat. Așteptam cu nerăbdare să călătoresc și să joc golf, dar nu mi-am imaginat niciodată că va dura atât de mult.
„A fost o perioadă minunată. Am călătorit cu copiii și soția mea, iar împreună cu Vladimir Smicer am străbătut lumea fotbalului și a golfului. M-am apucat și de pescuitul la muscă, lucru pe care nu-l mai făcusem niciodată. Am ajuns astfel până în Amazonia, în Brazilia și Bolivia, unde am pescuit alături de triburi indigene. Am amintiri minunate din acea perioadă.”
Ți-ai anunțat retragerea în ianuarie 2010. Ai simțit ușurare sau te-a durut?
„Îmi amintesc totul foarte clar. Eram la casa noastră de vacanță din munți, de Crăciun și de Anul Nou, și plănuiam să revin la pregătiri, ca de obicei. Ratasem toată toamna după o altă operație la genunchi. În perioada sărbătorilor am discutat despre asta cu soția și copiii mei.
„Genunchiul era reparat, suficient de bine pentru a face sport și a mă bucura de el, dar nu aveam chef să revin la o pregătire de iarnă despre care știam că avea să fie un chin, urmată de meciuri în deplasare la cluburi cehe mici. M-am întrebat dacă mai merita. Am cântărit avantajele și dezavantajele, iar cel mai înțelept lucru era să mă opresc și să încep să mă bucur de viață.”
Mai simți în viața de zi cu zi efectele celor opt operații?
„Probabil sunt unul dintre puținii oameni care se simt bine după atât de multe operații. Pot face absolut orice. Genunchiul nu se umflă și nu mă doare. Cred că acest lucru se datorează faptului că, încă de la prima operație, am putut merge la cel mai bun chirurg din lume, doctorul Steadman, în America.
„Agentul meu de atunci a aranjat totul, iar recuperarea am făcut-o în Germania. După aceea, am zburat la doctorul Steadman pentru fiecare operație, cu excepția uneia, care a avut loc în Anglia. Iar 50% din succes, poate chiar mai mult, ține de recuperare. Am făcut-o întotdeauna alături de profesioniști. Până în ziua de azi, indiferent ce sport practic, nu simt deloc genunchiul.”
Mulți jucători spun că retragerea seamănă cu întoarcerea unui soldat din război: le lipsește structura și se simt goi. Tu ai trecut prin asta?
„Nu, deloc. Cred că este foarte important ca sportivii să aibă un plan pentru momentul în care se retrag. Eram obișnuiți să avem întreaga zi planificată: antrenament, prânz, călătorii, meciuri. Când un sportiv se retrage, se trezește și nu mai are nimic din toate acestea.
„Dar încă din primul moment am început să fac lucrurile care îmi plăceau. Smicer s-a retras cu câteva luni înaintea mea, așa că jucam golf împreună și călătoream prin lume pentru a juca. La început a fost puțin ciudat, bineînțeles, dar nu m-a deranjat deloc.”
Contul tău de Instagram sugerează că nu ești niciodată într-o dispoziție proastă...
„Sunt o persoană pozitivă. Nu privesc în urmă; încerc să merg înainte și să mă bucur de viață. Mi-am dat seama destul de devreme că nu este bine să-ți petreci timpul alături de oameni care te epuizează, așa că mă înconjor doar de persoane care îmi plac, alături de care mă simt bine și râd. Nu-mi place să fiu furios. Încerc să blochez acest sentiment.”
„Copiii ar trebui să se bucure de fotbal”
Cât fotbal urmărești în prezent?
„Mult, pentru că mersul la meciuri face parte din activitatea agenției. Sunt la un meci trei sau patru zile pe săptămână, inclusiv la partide de juniori. La televizor urmăresc în principal Premier League și Champions League. Este atât de mult fotbal încât ai putea urmări meciuri de luni până duminică, așa că aleg. Liverpool, bineînțeles, ori de câte ori pot. Îmi place Barcelona și îmi place felul în care joacă PSG.”
Spania domină fotbalul internațional, iar PSG conduce la nivel de club. Îți place direcția în care se îndreaptă jocul?
„Îmi place, pentru că joacă fotbal. Cu asemenea jucători, nu contează dacă sunt înalți sau scunzi. Priviți PSG: ambii mijlocași centrali sunt micuți. La Barcelona erau Iniesta și Xavi, fotbaliști scunzi, iar acum este Pedri, care nici el nu este înalt, și Gavi. Toți știu pur și simplu să joace.
„Să joci simplu este, de fapt, cel mai dificil lucru, iar aceasta este frumusețea fotbalului. Acești jucători sunt incredibili din punct de vedere tehnic și atât de siguri pe pozițiile lor, încât îndrăznesc să ceară mingea în situații dificile. Pare foarte ușor, dar pentru că am jucat, știu cât de greu este. Și fac asta într-un ritm ridicat, la fiecare patru zile.”
Este înălțimea în continuare un factor prea important în fotbalul juvenil?
„Așa văd lucrurile în locul în care mă aflu. De multe ori am spus: «Uitați-vă la puștiul acela, este talentat», iar aproximativ 80% dintre oamenii din jurul meu mi-au răspuns: «Da, dar este mic, nu are fizicul necesar».
„Copiii mai scunzi se pot maturiza fizic puțin mai târziu, dar IQ-ul lor fotbalistic este mai dezvoltat. Trebuie să fie mai inteligenți și să gândească mai repede pentru a evita duelurile fizice, așa că au puncte forte complet diferite. Însă accentul se pune în principal pe jucători înalți și puternici, care aleargă 12 kilometri pe meci.”
Ce ar trebui să facă antrenorii în schimb?
„Când îi învață pe copiii de 14 ani construcția jocului, pressingul și contra-pressingul, nu cred că aceasta este abordarea corectă. La acea vârstă, copiii ar trebui să se bucure de fotbal, să aibă zâmbetul pe buze și să lucreze la lucrurile de bază: preluarea, controlul mingii, duelurile unu la unu, depășirea adversarului și șutul.
„Apoi, la 18 sau 19 ani, fac a doua atingere cu capul sus și, dacă sunt extreme, îndrăznesc să atace fundașul. Iar dacă greșesc, nu contează. Lasă-i să încerce a doua oară, a treia oară, iar a patra oară le va ieși.
„Nici Lamine Yamal nu-și depășește adversarul de fiecare dată, dar încearcă de opt ori într-o repriză, iar de două ori faza se încheie cu un gol sau cu o mare ocazie. Și nimeni nu-l ceartă pentru că încearcă. La fotbalul juvenil văd adesea un copil care încearcă, cineva strigă la el de pe bancă, iar apoi nu mai îndrăznește să repete faza. Antrenorul ar trebui să-i spună: «Nu-i nimic, mai încearcă o dată, o să-ți iasă». Nu aud prea des astfel de lucruri.”
Cehia a ajuns la Cupa Mondială prin baraj. Cum vezi acum echipa națională?
„Nu prea bine, ca să fiu sincer. Nu cred că meritam nici măcar să ajungem la Cupa Mondială. Am fost la ambele meciuri de baraj și cred că am trecut de ambele partide cu foarte mult noroc. Dar asta nu mai contează; ne-am calificat, iar apoi ne-am făcut de râs acolo. Era imposibil de urmărit.
„Acum totul pare să se fi schimbat și lucrurile arată în roz, dar și noi am pierdut toate meciurile jucate recent. Am marcat un gol și am primit 12 sau ceva de genul acesta; nu știu cifrele exacte. Așa că nu aș fi atât de optimist.
„Am citit că atmosfera este mai bună, că antrenorul este mai uman, că jucătorii au ședințe de pregătire mai bune și că, dintr-odată, toată lumea este foarte fericită. Probabil că este important, pentru că totul începe cu o atmosferă bună. Dar nu vreau să judec deloc situația; am avut adversari dificili. Să așteptăm meciurile cu echipele pe care ar trebui să le învingem.”
Pavel Nedved lucrează acum cu echipa națională, iar Vladimir Smicer și Karel Poborsky au ocupat, de asemenea, funcții la federația cehă. Te-ai gândit vreodată să revii într-un astfel de rol?
„Nu. Dacă aș primi o asemenea ofertă, ar trebui să fiu sigur 100% că voi avea mână liberă și că voi putea face lucrurile în felul meu. Nu ar avea niciun sens pentru mine să intru într-un proiect în care oamenii să-mi spună cum ar trebui făcute lucrurile, «nu spune asta, nu este bine». Aș accepta doar după ce cineva s-ar așeza cu mine, iar eu i-aș explica ce cred că trebuie schimbat. Dacă mi-ar spune: «Sigur, nicio problemă, ești în echipă» și aș avea cu adevărat mână liberă, m-ar interesa. Dar dacă după două săptămâni sau o lună oamenii ar începe să-mi spună: «Ascultă, nu poți spune asta, nu se poate face așa», aș pleca.”
Te-a abordat vreodată cineva?
„Nu, nu.”
Familia „uimitoare” a lui Liverpool
Recent te-ai întors pe Anfield alături de Milan Baros și Vladimir Smicer, ca parte a echipei de comentatori a postului ceh Canal+Sport. Privind discuția ta de dinaintea meciului cu Steve McManaman, părea că nu ați pierdut niciodată legătura...
„Avem un grup pe WhatsApp al foștilor jucători ai lui Liverpool. Ceea ce este uimitor este că, odată ce joci pentru Liverpool, nu doar un an, ci dacă rămâi ceva mai mult și ai o relație bună cu fanii, devii parte din familia lui Liverpool.
„De exemplu, nu am jucat niciodată alături de Ian Rush sau John Aldridge. Dar când ne-am întâlnit prima dată la un eveniment sau la un meci al legendelor, am avut senzația că îi cunosc de 20 de ani, ceea ce este absolut incredibil. În acel grup sunt trei generații de fotbaliști, dintre care majoritatea nu au jucat niciodată împreună, și este ca și cum ne-am cunoaște încă din copilărie.”
Despre ce vorbiți?
„Probabil și tu faci parte din multe grupuri, așa că îți poți imagina ce se postează. Uneori este liniște, apoi cineva postează ceva și grupul revine la viață. Când avem evenimente, totul se stabilește acolo. De această dată, la Liverpool, i-am văzut pe Jason McAteer, Steve McManaman și Florent Sinama-Pongolle, cu care nu am jucat niciodată, dar care lucrează acum pentru un post francez.
„Era și Phil Thompson, o mare legendă a lui Liverpool, care lucrează pentru LFCTV și a fost antrenor secund la club. Când mergi acolo, știi întotdeauna că te vei întâlni cu cineva, vei afla ce mai face, cum îi este familia și, bineînțeles, vei vorbi despre fotbal. Încerc să ajung la Liverpool cel puțin de două sau trei ori pe sezon.”
Ai jucat și padel cu Steven Gerrard, nu-i așa?
„Totul fusese stabilit dinainte. De când s-a retras, Stevie s-a apucat și el de padel. Conveniserăm ca, atunci când vom veni la Liverpool, să organizăm un meci, iar toată dimineața de duminică era liberă. Așa că i-am trimis un mesaj să-l întreb dacă are chef de un joc și a fost grozav.”
I-ați zdrobit?
„Stevie joacă bine. Nu-l mai văzusem jucând până atunci, dar îți dai seama că are experiență în tenis. Simte bine jocul; este încă tânăr, rapid și dificil de înfruntat. A adus un prieten care probabil nu era chiar la același nivel, așa că pentru noi a fost puțin mai ușor. Dar am avut un meci plăcut, am stat de vorbă după aceea și am băut o cafea. Pentru un megastar mondial, Steve este un om absolut normal.”
Acordezi rareori interviuri. De ce?
„Așa eram și când jucam. În Anglia, jurnaliștii trebuiau să treacă prin club. Ofițerul de presă îți spunea că anumite publicații voiau să vorbească cu tine, iar dacă nu doreai, clubul refuza, iar jurnaliștii acceptau acest lucru.
„Acasă, toți jurnaliștii aveau numerele noastre de telefon și sunau direct. De două sau trei ori nu am putut vorbi pentru că aveam ceva de făcut cu copiii sau trebuia să plec undeva, iar eu am ieșit prost din acea situație. Se schimbau și cuvintele, iar eu nu aveam niciun control asupra celor care ajungeau în ziare.
„Așa că am decis că, dacă nu eram obligat să vorbesc cu jurnaliștii, nu o voi face. Nu toți erau așa; existau și oameni excelenți. Dar nu aveam încredere deplină în ei.”
Spui că a vorbi despre fotbal este cea mai ușoară meserie din lume, însă nu ai devenit niciodată analist TV. De ce?
„Voi fi sincer. În străinătate, este tratat ca un loc de muncă. Studiourile de acolo își doresc cele mai mari staruri care au jucat fotbal, pentru că știu că oamenii vor asculta pe cineva care a evoluat la cel mai înalt nivel, iar aceștia sunt plătiți pe măsură. Acasă, din câte văd eu, jucătorii ar trebui să fie recunoscători că sunt invitați, de parcă ar fi vorba despre publicitate pentru ei. Am jucat la un anumit nivel și am realizat anumite lucruri, iar dacă vor opinia mea, ar trebui să fiu plătit pe măsură. Nu așa stau lucrurile în studiourile la care merg oamenii de aici.”
„Simțeam că sunt făcut din porțelan”
Anul trecut, tu și fiul tău ați înființat Patrik Berger Football Agency. De ce?
„Fiul meu lucrase timp de șapte sau opt ani pentru Pavel Paska, care fusese și agentul meu. Când domnul Paska a decis să-și vândă agenția, Patrik nu a vrut să rămână. Așa că i-am spus: «Uite, hai să ne înființăm propria agenție; până la urmă, avem o anumită reputație».
„Tot ce mai trebuia era să obțină licența FIFA, lucru deloc ușor. Sunt aproximativ o mie de pagini, iar dacă pici examenul, trebuie să aștepți un an pentru a-l susține din nou. A trecut, ceea ce a fost minunat, iar din acel moment am început treaba. La început voiam doar să-l ajut și să-i deschid uși, dar m-a prins și acum mă gândesc la asta în fiecare zi.”
Ce le puteți oferi jucătorilor tineri?
„Am trecut prin toate în cariera mea. Am fost în vârf și la pământ; am avut accidentări, au existat perioade în care am fost într-o formă incredibilă și perioade în care nimic nu funcționa. Toată lumea trece prin astfel de momente. Poate doar Messi a avut o carieră în care a fost mereu bun. Eu am trecut prin fiecare dintre aceste situații, așa că știu cum să-i sfătuiesc.”
Pe contul de Instagram al agenției tale apare fiul tău alături de Patrik Schick, când acesta și-a prelungit contractul la Leverkusen. Dar Schick este reprezentat de o agenție germană, nu-i așa?
„Am colaborat cu acea agenție germană și încă o facem. Am fost una dintre părțile implicate în proces, motiv pentru care fiul meu a fost prezent la semnarea prelungirii.”
Când ai fost la cel mai bun nivel ca jucător?
„La Liverpool. Acolo am atins apogeul. După prima operație am mers la Dortmund și cred că am jucat bine și acolo, dar am stat doar un an, pentru că m-a cumpărat Liverpool. Apoi, spre finalul perioadei petrecute la Liverpool, când genunchiul a cedat pentru a doua oară, nu am mai fost niciodată același. Aproape în fiecare an apărea câte o problemă minoră și eram indisponibil o perioadă.
„Am făcut calculele: din cauza acelui genunchi, am pierdut aproape trei ani din carieră.”
Este destul de nebunesc când te gândești...
„Trei ani i-am petrecut în sala de forță. Apoi trebuie să alergi și să-ți refaci condiția fizică. Dar eram rezistent din punct de vedere fizic; nu este ușor să revii de opt ori, iar eu am vrut întotdeauna să mă întorc în cel mai bun campionat din lume. Aceasta a fost motivația mea.
„Dar nu mai era la fel. Dacă simțeam o înțepătură într-un mușchi, o puneam pe seama faptului că organismul meu nu mai era ca înainte. Poate că, fără să-ți dai seama, te și menajezi puțin. Simțeam că sunt făcut din porțelan: începeam să alerg în sprint, simțeam o înțepătură undeva și nimic nu mai era la fel.”
În 1996, tu și Karel Poborsky ați împărțit premiul pentru Fotbalistul ceh al anului, singura egalitate din istoria trofeului. Cum a fost?
„Bineînțeles că este ciudat, nu cred că s-a mai întâmplat nicăieri. Nu am nicio idee ce s-a aflat în spatele deciziei, cine a tras sforile sau dacă a fost într-adevăr egalitate. Probabil că doar câțiva oameni știu. Dar Karel era un fotbalist incredibil. Era la Manchester United, a avut un sezon bun și a fost extraordinar pentru echipa națională, așa că nu am avut nicio problemă să împart trofeul cu el atunci și nu am nici acum. Este o anomalie care probabil nu se va mai repeta niciodată.”
Poți face față într-o noapte rece și ploioasă la Stoke?
În septembrie s-au împlinit 30 de ani de la debutul tău în Premier League. Ai sărbătorit?
„Timpul trece atât de repede, este teribil. De obicei, momentul apare pe Twitter sau Instagram, unde cineva mă etichetează, fie că este vorba despre un club al suporterilor lui Liverpool din Spania, Indonezia sau Malaezia. Nu sunt genul care să privească în urmă, dar sunt mereu uimit de cât de repede trec anii. Când am fost recent pe Anfield, am spus că este incredibil cât de repede a trecut timpul.”
O parte a carierei tale pe care mulți o uită este reprezentată de cele șapte meciuri jucate în Championship, sub formă de împrumut la Stoke City, în 2006/07. Cum s-a întâmplat?
„Eram la Aston Villa, iar Martin O'Neill era antrenorul. Sincer, nu-mi amintesc ce s-a întâmplat între noi, dar m-a lăsat în afara lotului. Apoi m-a contactat Tony Pulis. M-a întrebat dacă eram mulțumit doar să mă antrenez sau dacă aș vrea să vin și să joc câteva meciuri pentru ei, chiar dacă era doar Championship. Nu locuiam departe; era aproape de Birmingham. Și am spus: «Da, de ce nu». Nu-mi plăcea doar să mă antrenez.
„Era excelent, un antrenor grozav, deși condițiile erau complet diferite față de Villa. Apoi Villa m-a rechemat pentru că eram în zona retrogradării. Antrenorul și cu mine am rezolvat lucrurile; i-am ajutat să se salveze, iar totul a revenit la normal.”
Andy Gray s-a întrebat în mod memorabil dacă Lionel Messi ar putea face față într-o noapte rece și ploioasă la Stoke. A fost cel mai dificil loc în care ai jucat în Anglia?
„Vântul de acolo era teribil; era cea mai rea vreme imaginabilă: frig, ploaie și vânt. Îți intra până în oase. Simțeai că sunt minus 10 grade, deși probabil erau patru sau cinci. O vreme atât de mohorâtă, încât nici nu voiai să te antrenezi sau să ieși afară. Prin comparație, vremea din Liverpool era de aur, chiar dacă orașele nu sunt departe unul de celălalt.
„Iar Championship-ul: cu greu puteai numi asta fotbal. Era o luptă, dueluri, mingi lungi, fotbalul britanic clasic. Așa că, sincer, nu era deloc genul meu de fotbal.”
Urmează să devii bunic. Cât de emoționat ești?
„Foarte, foarte emoționat. Iubesc copiii, iar când fiica mea ne-a spus că va avea un copil și că vom deveni bunică și bunic, mi-au dat lacrimile. Copilul se va naște la jumătatea lui ianuarie, așa că abia aștept.”
Așadar, în mai ai putea fi la sărbătoarea titlului de pe Anfield alături de nepotul tău!
„Mi-ar plăcea, dar când văd cum stau lucrurile la Liverpool acum, cred că ne vom mulțumi cu un loc în top patru.”
Primește știri despre echipele și jucătorii tăi favoriți
Transferuri, știri, interviuri: Activează notificările pentru știri despre jucătorii și echipele tale preferate.
