Odată cu încheierea Mondialului din 2026, unde Italia a fost doar spectatoare, nu e timp de pierdut: trebuie să ne punem rapid în mișcare pentru a ține pasul cu celelalte națiuni. Speranța este să avem un parcurs bun la EURO 2028 și, mai ales, să obținem calificarea la Mondial, competiție la care Italia lipsește deja de trei ediții, dar înainte de toate trebuie găsit noul selecționer al Squadrei Azzurra.
Și contează prea puțin că ediția din 2030 va avea, cel mai probabil, 64 de echipe și va fi chiar greu să nu obții mult doritul bilet: după haosul și despărțirea Maldini-Leonardo după doar 16 zile, imperativul este să nu se mai greșească.
Noul ciclu nu permite greșeli: după ce Guardiola a refuzat, în ciuda insistențelor și a unei oferte aproape imposibil de refuzat, iar varianta Pirlo a căzut spectaculos, revoluția va porni de la un alt antrenor, încă necunoscut.
Se vorbește despre o revenire a lui Mancini, cu Conte pe fundal, dar înainte de toate Italia trebuie să înțeleagă ce nu a mers în ultimii douăzeci de ani de declin, perioadă în care a văzut cum celelalte rivale au progresat vizibil, cu excepția bucuriei din 2021.
Serie A pierde din greutate
Este clar că Serie A nu mai este ce a fost odinioară: a devenit aproape imposibil să concurezi cu sumele și resursele Premier League, adevărata elită europeană, dar și să ții pasul cu celelalte ligi concurente, medii sănătoase unde cluburi de top precum Real Madrid, Barcelona, PSG și Bayern München domină și reușesc să-și păstreze forța financiară.
În Serie A, marii fotbaliști continuă să ajungă datorită inspirației și viziunii conducătorilor de cluburi, fiind conștienți că în Italia există toate condițiile pentru a se afirma și a face pasul spre elita fotbalului mondial. Totuși, păstrarea lor pe termen lung devine aproape imposibilă, atât din dorința jucătorilor de a se testa în alte campionate, cât și din cauza ofertelor tot mai tentante venite din străinătate, la care s-a adăugat și atracția tot mai puternică a salariilor uriașe oferite de cluburile din Asia.
Potrivit datelor BeSoccer Pro, comparația dintre sezoanele 1997/1998 și 2025/2026 este clară: jucătorii italieni au trecut de la a reprezenta 71,6% din totalul minutelor jucate în Serie A la doar 30,7%.
După triumful Italiei la Mondialul din 2006, jucătorii italieni reprezentau 15,9% din totalul minutelor jucate în cele cinci mari campionate europene în sezonul 2006-07. Astăzi, această cotă a scăzut la 7,4%.
Așadar, ținând cont și de perioada slabă a lui Juventus și Milan, nu e deloc exagerat să spunem că italienii nu mai fac diferența ca înainte în fotbalul care contează cu adevărat.
Recordul negativ al Mondialului 2026
Câți jucători din Serie A evoluau pentru Spania campioană mondială în 2026? Niciunul. Și acest lucru trebuie văzut ca un semnal de alarmă, având în vedere că erau prezenți reprezentanți din toate cele 5 mari campionate europene.
Practic, din 2006 până azi am rămas pe margine: un alt număr semnificativ este cel al campionilor mondiali proveniți din Serie A, nu mai puțin de 41 din 1998 până azi (în 8 ediții ale Mondialului). Partea tristă este că 23 dintre aceștia sunt doar din 2006. Pentru comparație, din LaLiga au venit 58.
Spania este, evident, un exemplu de urmat, greu de rezumat în câteva rânduri: cu doi jucători născuți în 2007 pe teren și fără niciun fotbalist de la Real Madrid convocat pentru prima dată în istoria Rojei, selecționerul De La Fuente a găsit răspunsurile nu doar la „greii” de la Barça și Atletico, ci și la jucători veniți de la cluburi mai mici, dar la fel de valoroase, precum Athletic (Simòn, Laporte și Williams) și Real Sociedad (Oyarzabal).
Același lucru se poate spune și despre Champions League, unde, cu excepția unor reușite izolate (în ultimul deceniu doar Inter a ajuns de două ori în finală, pierzând de fiecare dată), jucătorii italieni au fost rareori protagoniști.
Și în timp ce spaniolii, englezii, germanii și francezii domină, pentru a găsi ultimul italian decisiv într-o finală trebuie să ne întoarcem în 2007, când Filippo Inzaghi a marcat în Milan-Liverpool 2-1.
Nimeni nu este profet în propria țară
Pe lângă incapacitatea de a crește talente și de a le permite să fie protagoniști la cluburile noastre de top, trebuie menționat că tot mai des cei mai buni tineri ai fotbalului nostru sunt nevoiți să plece în străinătate.
Așa s-a întâmplat cu Gianluigi Donnarumma, vândut la Manchester City imediat după ce a fost desemnat MVP la Euro 2021, la fel ca Marco Verratti și Jorginho, iar mai recent și Sandro Tonali și Riccardo Calafiori.
În ultimele două sezoane, doi tineri de perspectivă precum Giovanni Leoni și Marco Palestra au ales să meargă în Premier League, deși nu duceau lipsă de oferte din Italia.
Este cu adevărat curios că Matteo Ruggeri, italianul care a ajuns cel mai departe în ultima ediție de Champions League (semifinală cu Atletico Madrid), nu a fost niciodată convocat la naționala de seniori.
Și toate acestea se întâmplă după ce se obțin rezultate excelente la nivel de tineret: în loc să aștepți cei mai promițători jucători, să vezi cum îi poți integra și să speri să construiești viitorul în jurul lor, de multe ori chiar și cei mai buni sunt lăsați deoparte sau direct vânduți pentru a face rost de bani. Nu e neapărat nevoie să dăm nume, dar în acest caz traiectoria lui Cesare Casadei este foarte relevantă.
Excepția din 2021
Dincolo de toate aceste aspecte, triumful din 2021 pare astăzi cu atât mai surprinzător. Pe lângă contribuțiile individuale – nu doar ale lui Donnarumma, ci și ale altor internaționali italieni care au evoluat peste nivelul obișnuit – și spiritul extraordinar al grupului condus de Roberto Mancini, renașterea fotbalului italian s-a dovedit, în cele din urmă, doar un fenomen de scurtă durată.
Au urmat ratarea calificării la Cupa Mondială din Qatar și prestația dezamăgitoare de la EURO 2026. Poate tocmai privind înapoi, la acel incredibil an 2021, Roberto Mancini este din nou considerat principalul favorit pentru a prelua conducerea naționalei Italiei.
