Situația din jurul naționalei Italiei este ireală, aproape de domeniul absurdului. Un șir de evenimente care amintește mai degrabă de o operă a lui Salvador Dalí decât de o planificare sportivă obișnuită. Și totuși, este cât se poate de real.
Sosirea lui Paolo Maldini și a lui Leonardo părea să fie schimbarea potrivită. Doi conducători cu multă experiență, obișnuiți să lucreze la cel mai înalt nivel și cu o identitate fotbalistică clară. Misiunea lor era limpede: să relanseze Naționala pornind de la alegerea noului selecționer.
Prima mișcare a fost extrem de ambițioasă. Ținta era Pep Guardiola, probabil cel mai bun antrenor din lume. O încercare importantă, dar sortită eșecului din cauza dorinței tehnicianului catalan de a lua un an sabatic pentru a se dedica familiei și a-și regăsi echilibrul personal după anii petrecuți la Manchester City. Un refuz dureros, dar până la urmă previzibil.
O figură proastă
Ceea ce nimeni nu și-ar fi putut imagina, însă, a fost eșecul planului B. Andrea Pirlo își dăduse acordul să preia naționala, iar negocierile păreau aproape finalizate. Apoi, brusc, totul s-a blocat. Ce a dat totul peste cap au fost polemicile legate de colaborarea sa cu o casă de pariuri din Rusia. Și astfel, după ce părea că totul este rezolvat, rezultatul a fost, de fapt, un nou blocaj. Extrem de dureros.
Citește și: Andrea Pirlo lasă de înțeles că nu va deveni selecționerul Italiei. Conte și Mancini revin în prim-plan
Probabil acesta este cel mai greu moment. Nu atât din cauza numelui lui Pirlo, cât pentru modul în care s-a ajuns la lipsa unui acord. O negociere practic încheiată care s-a împotmolit din cauza unui detaliu ce ar fi trebuit analizat mult mai devreme, înainte de a lăsa să se întrevadă un optimism nejustificat.
Un pas înapoi
O dublă greșeală care, inevitabil, slăbește poziția lui Maldini și Leonardo. Mai ales că Italia vine deja după ani complicați, marcați de coșmarul ratării a trei Mondiale la rând. Era nevoie de un semnal de forță, de a transmite imaginea unei Federații în sfârșit organizate. Până acum, s-a întâmplat exact opusul.
Acum trebuie văzut care va fi următoarea mișcare. Dacă președintele FIGC, Giovanni Malagò, va decide să încredințeze banca unuia dintre marii antrenori rămași liberi, precum Antonio Conte sau Roberto Mancini, ar fi greu de imaginat că Maldini și Leonardo ar mai rămâne în centrul proiectului. Ar fi complicat de crezut că antrenori de acest calibru ar accepta să fie a treia opțiune după Guardiola și Pirlo.
Dacă va fi așa, nu ar fi deloc surprinzător să-i vedem pe cei doi conducători făcând un pas înapoi, deschizând astfel calea unei noi revoluții tehnice în doar câteva săptămâni.
Opțiunea Baldini
Singura carte reală care pare să le fi rămas este Silvio Baldini. O soluție diferită, care ar miza pe cunoașterea fotbalului italian și a tinerilor, dobândită inclusiv prin munca la Under 21. Ideea ar fi să se reproducă, cel puțin ca intenție, modele precum cel al lui Scaloni cu Argentina sau De la Fuente cu Spania, cu toate diferențele de rigoare.
Mai există un aspect de luat în calcul. Baldini ar reprezenta o soluție mai puțin restrictivă pe termen mediu. Dacă peste un an Guardiola chiar ar fi dispus să preia o națională, ar fi mult mai ușor să se revină asupra proiectului, mai ales dacă acesta nu a decolat încă, decât ar fi cu un antrenor de talia lui Conte sau Mancini.
Oricare ar fi alegerea finală, un lucru e clar: după două încercări eșuate, Federația Italiană nu-și mai poate permite alte greșeli. Următorul pas trebuie să fie cel decisiv și, mai ales, cel corect. Pentru că naționala Italiei și suporterii ei merită, în sfârșit, un nou început pe măsura istoriei lor.