Ultimul care a încercat a fost Cesc Fàbregas, după dureroasa revenire suferită de Como-ul său în returul semifinalei de Cupa Italiei: "Am jucat împotriva unei echipe care evoluează de ani buni împreună și care va câștiga titlul. Anul trecut au jucat finala Champions League, Chivu nu va recunoaște niciodată, dar când antrenezi astfel de jucători ești tot mai aproape de victorie".
Cuvinte care, dincolo de context, readuc în discuție o temă centrală a sezonului Inter și, mai ales, a gestionării lui Cristian Chivu: percepția exterioară asupra valorii lotului nerazzurrilor și asupra adevăratei greutăți a succesului din campionat.
Narativă și realitate
Luni la rând, în jurul lui Inter s-a format o poveste aproape binară: ori victorie obligatorie, ori eșec total. O interpretare care a alimentat ideea că echipa ar fi net superioară tuturor celorlalte din campionat.
O presupunere doar parțial confirmată de realitate, pentru că, dacă Napoli – cealaltă mare forță a Serie A – a avut un sezon marcat de accidentări grave, la fel de adevărat este că și clubul nerazzurro a avut parte de absențe importante și momente de criză fără însă să piardă vreodată, spre deosebire de restul, nivelul competitiv.
Și adevărul este că, în cazul lui Inter, dificultățile nu au lipsit tocmai în cel mai delicat moment al sezonului. De la Lautaro Martínez, reperul tehnic și mental al echipei, care nu a fost mereu disponibil, la un jucător ca Denzel Dumfries care, odată revenit la dispoziția lui Chivu, a arătat că prezența lui pe teren ridică semnificativ nivelul echipei.
Toate aceste variabile fac ca evaluarea absolută a sezonului nerazzurrilor să fie mai complicată, chiar dacă din exterior s-a preferat să se reducă totul la o simplă ecuație: lot mai valoros, titlu inevitabil, minimalizând efortul real depus pe parcurs.
Campionatul pe primul loc
Totuși, din punct de vedere statistic, campionatul nerazzurrilor spune altceva. Inter va încheia sezonul cu cel mai bun atac , la mare distanță de a doua forță ofensivă, diferența depășind în acest moment douăzeci de goluri, și cu o medie de peste două reușite pe meci, un alt indicator deloc de neglijat în contextul Seriei A.
Un parcurs care se înscrie într-o idee de continuitate construită încă de la începutul mandatului lui Chivu, care a acordat mereu prioritate campionatului în fața celorlalte competiții, mizând adesea – uneori chiar prea mult – pe rotații ample în Champions League și Cupa Italiei.
Tocmai această abordare a alimentat discuțiile pe plan european, unde eliminarea umilitoare – pentru că așa a fost – în fața celor de la Bodo Glimt a fost văzută de mulți drept o limitare mai degrabă mentală decât una structurală.
Și totuși, nu e așa. Pentru că, dacă Inter a jucat două dintre ultimele trei finale de Champions League, la fel de adevărat este că atunci când a ajuns până la capăt în cea mai importantă competiție europeană, a făcut-o pentru că a putut conta pe toți jucătorii de bază și pe cea mai bună formă a axului central.
De la Acerbi în apărare, la Calhanoglu, Barella, Mkhitaryan și Dumfries la mijloc. Și, mai ales, un Lautaro în formă maximă, alături de un partener de atac într-o perioadă excepțională: e suficient să ne gândim la sezonul extraordinar al lui Marcus Thuram de anul trecut sau la parteneriatul de lux Lukaku-Dzeko din 2023. Și nimeni nu poate susține cu adevărat că acest echilibru esențial nu a lipsit, motiv pentru care era de așteptat ca nivelul general să aibă de suferit.
Obiectiv: o dublă istorică
Din această perspectivă, alegerea lui Chivu pare mai puțin ideologică și mai pragmatică: o evaluare realistă a priorităților sezonului, cu scudetto-ul ca obiectiv principal și cu conștientizarea amară, pe parcurs, a limitelor firești ale grupului pe mai multe fronturi. O linie care, deși criticată din exterior, a permis menținerea unității interne și a rezultatelor constante în campionat, ceea ce a dus la al douăzeci și unulea titlu din istoria nerazzurrilor, cu șansa încă deschisă de a realiza o dublă istorică.
Pentru că Inter nu a mai câștigat campionatul și Cupa Italiei în același sezon din 2009-2010, anul Tripletei cu José Mourinho, și doar într-o singură altă ocazie (2006) în istoria sa a reușit să bifeze ambele obiective. Un detaliu care arată adevărata greutate a parcursului actual, mai ales pentru o echipă care a trebuit să gestioneze așteptări uriașe încă de la început.
În acest context, sezonul de debut al lui Chivu se află la o răscruce clară: pe de o parte, dezamăgirea europeană pe care tehnicianul român va trebui să o repare anul viitor, altfel riscă să fie demis; pe de altă parte, șansa reală de a transforma un an început cu multe semne de întrebare – după manita primită de la Psg în finala Champions League – într-o campanie istorică.
URMĂREȘTE TOATE INFORMAȚIILE DE ULTIMĂ ORĂ LIVE
