Dacă la începutul sezonului cineva ar fi prezis un Cristian Chivu dominator în Serie A, la prima experiență la o echipă de top, ar fi stârnit mai mult decât câteva zâmbete. Nu însă și pentru cei din conducerea Inter, care au văzut în el ceva ce alții nu reușeau încă să intuiască.
Scânteia dintre părți s-a reaprins în vară, după o scurtă, dar revelatoare, perioadă la Parma: chemat pe 18 februarie 2025 să salveze o echipă aflată pe locul 18, a dus-o până pe poziția a 16-a, redându-i demnitatea și speranța. O muncă rapidă, dar suficientă pentru a-i arăta lui Marotta și conducerii nerazzurre calitățile de antrenor și de om. Atât a fost de ajuns pentru a-l readuce la Appiano Gentile, casa lui între 2017 și 2024, când a format generații de tineri antrenând Under 14, U-17, U-18 și Primavera.
O carieră construită pas cu pas, cu același tricou pe care l-a purtat ca jucător timp de șapte ani. Un cerc care se închide și se redeschide, pentru că debutul la seniori nu putea fi mai strălucitor: un sezon de excepție, o creștere spectaculoasă, un impact care i-a surprins chiar și pe cei ce-l cunoșteau bine.
Renașterea după șoc: Chivu începe cu mentalul
Încă din primele meciuri, chiar în timpul Mondialului Cluburilor, amprenta românului a fost evidentă. Deși moștenirea lăsată de Simone Inzaghi și acel 5-0 din finala Champions League ar fi putut lăsa urme adânci, Chivu a înțeles imediat că primul teren pe care trebuie să intervină nu era cel tactic, ci cel mental.
Să redea liniștea, să reunească un grup rănit, să convingă un lot obișnuit cu succesul să aibă încredere într-un antrenor tânăr, aflat la prima mare provocare. Misiune îndeplinită. Și nu doar atât: Chivu a transformat acea Inter, făcând-o mai fluidă, mai imprevizibilă, mai liberă să se exprime.
Dimarco, Zieliński și nu numai: munca asupra jucătorilor
Unul dintre marile sale merite a fost transformarea lui Federico Dimarco. De la o medie de 60 de minute pe meci cu Inzaghi, a ajuns titular de 90 de minute aproape constant, mereu proaspăt, lucid și decisiv. Rezultatul? Cel mai bun pasator al campionatului și principalul pericol ofensiv din toată Serie A. O metamorfoză mentală înainte de cea fizică.
Dar munca lui Chivu a atins toate compartimentele. În atac, Lautaro a rămas liderul, chiar dacă a avut unele probleme fizice, fără ca accidentările să afecteze cu adevărat randamentul echipei: meritul e al unui lot echilibrat, cu un Pio Esposito surprinzător, un Bonny mereu util și un Thuram inconstant, dar letal în momentele cheie, precum la 3-4 cu Como, care a marcat punctul de cotitură al sezonului.
Și apoi Zieliński: misterios cu Inzaghi, diamant pur cu Chivu. Folosit peste tot la mijloc, a adus ritm, calitate, goluri, assisturi și o capacitate de a pune în mișcare motorul nerazzurro cu o naturalețe pe care nimeni nu o mai văzuse la el în Italia.
Un titlu ce îi poartă semnătura
Triumful Interului în Serie A, pe scurt, poartă numele lui Cristian Chivu. Fără ocolișuri. A construit echipa mental în iulie, a modelat-o tactic între august și septembrie, a fost alături de ea uman atunci când mașina a început să meargă singură.
Apoi, câteva ajustări pe ici, pe colo, atenție la detalii, capacitatea de a nu pierde niciodată primul loc odată ce l-a cucerit. Poate că experiența a lipsit în Champions League, unde eliminarea din playoff încă doare. Dar e doar un detaliu într-un sezon ce pare începutul a ceva mult mai mare.
Pentru că, dacă acesta e doar primul capitol din povestea dintre Chivu și Inter, e firesc să ne întrebăm cât de departe poate ajunge restul cărții.