Într-un top al celor mai titrați antrenori din toate timpurile, Mircea Lucescu se află pe locul 3, cu 35 de trofee câștigate, depășit doar de Sir Alex Ferguson și Pep Guardiola.
"De fapt, sunt 37", a atras mereu atenția Lucescu, considerând că promovările obținute cu Brescia și Corvinul Hunedoara ar trebui luate în considerare pentru că au fost obținute după câștigarea ligilor respective, fie ele doar secunde.
Cariera de antrenor a lui Mircea Lucescu a început în condiții neobișnuite, la Corvinul Hunedoara, unde a îmbinat pentru câțiva ani rolul de jucător cu cel de tehnician.
Acolo a pus bazele unui mod de lucru inovator și a lansat jucători care aveau să devină ulterior pilonii echipei naționale, printre ei, Ioan Andone, Dorin Mateuț sau Mircea Rednic.
Primul mare test pe scena internațională a venit pe banca naționalei României, preluată în noiembrie 1981. Lucescu a reușit performanța istorică de a califica România la primul Campionat European din istoria ei, în 1984, după ce a eliminat din grupă o Italie proaspăt campioană mondială, printr-un 1-0 memorabil pe stadionul "23 August". Tot el i-a oferit debutul internațional lui Gheorghe Hagi, la numai 18 ani, un gest care a marcat o întreagă epocă a fotbalului românesc.
Citește și: Comunicatul FRF, după decesul lui Mircea Lucescu: "O zi neagră pentru România și pentru fotbalul mondial"
Revenind la Dinamo în 1985, a construit una dintre cele mai competitive echipe românești din acea perioadă, cucerind două Cupe ale României și un titlu în 1990, an în care "câinii" au atins și semifinalele Cupei Cupelor.
Experiența italiană, desfășurată între 1990 și 1997 la Pisa, Brescia și Reggiana, nu a adus trofee majore, dar a reprezentat o școală esențială. La Brescia a lucrat cu un adolescent pe nume Andrea Pirlo și, alături de colaboratorul său Adriano Bacconi, a dezvoltat unul dintre primele software-uri dedicate analizei datelor în fotbal, o viziune cu decenii înaintea timpurilor sale.
Întoarcerea în România, la Rapid, a adus titlul de campion din 1999, primul pentru giulești după 32 de ani, intercalat de un scurt și dificil mandat la Inter Milano, unde a lucrat cu Ronaldo, Roberto Baggio și Zanetti, conducând echipa până în sferturile Ligii Campionilor.
Glorie în Turcia și Ucraina
Urmează Turcia, Galatasaray și Beșiktaș, unde a câștigat titlul cu ambele cluburi rivale, plus Supercupa Europei din 2000 în fața lui Real Madrid. Apoi, cel mai lung și mai rodnic capitol al carierei: 12 ani la Șahtior Donețk, între 2004 și 2016, unde a transformat un club ambițios din Donețk într-o adevărată dinastie. Opt titluri ucrainene, șase Cupe naționale și, mai ales, Cupa UEFA din 2009, cucerită la Istanbul, rămân ca vârful palmares-ului său la nivel de cluburi.
Perioadele de la Zenit Sankt Petersburg, naționala Turciei și Dinamo Kiev au adus trofee în continuare — inclusiv un titlu și o Cupă cu Dinamo Kiev în 2021, la 75 de ani, confirmând că longevitatea sa nu era accidentală.
Ultima sa misiune a fost tot la naționala României, preluată în august 2024. A promovat echipa în Liga B din Nations League, a dus-o până la barajul pentru Campionatul Mondial 2026, pierdut în fața Turciei cu 0-1, înainte ca problemele de sănătate să îl răpună definitiv.
Bilanțul final: o carieră de aproape 50 de ani, 35 sau 36 de trofee în funcție de surse, recordul de meciuri conduse pe banca unei naționale (307) și statutul de singurul antrenor din lume care a câștigat titluri cu șapte echipe diferite, o moștenire imposibil de egalat în fotbalul românesc.