Cum ați început fotbalul?
Am început fotbalul în comuna natală, la Valea Florilor, la 40 kilometri distanță de Cluj. Acolo am jucat cel mai frumos fotbal. Acolo a fost perioada în care, alături de „conțăranii” mei, m-am putut dezvolta și am putut descoperi ce calități aveam.
Am jucat pe maidan până la 14 ani. Acolo jucai pur și simplu din plăcere, aveai inițiativă, doreai să câștigi, ți se dezvolta curajul de a lua decizii...era un joc necondiționat, de care nu te săturai. Eram 15-20 de copii care zilnic ne strângeam, unii veneau cu căruța la teren, ca să jucăm minimum 2-3 ore de fotbal. Era ceva deosebit și cred că acei copii au contribuit direct la dezvoltarea mea, pentru că m-au ajutat să îmi descopăr și să îmi modelez talentul.
Ce amintiri din copilărie mai aveți legate de fotbal?
Am foarte multe amintiri legate de copilăria fotbalistică. În primul rând aveam ceea ce multora dintre copii azi le lipsește: plăcerea de a juca fotbal. Acum, deja la 10-12 ani încep impunerile, iar asta nu e bine, deoarece nu le dezvoltă copiilor curajul și personalitatea. Când eram copil țin minte că îi driblam pe toți și că jucam fotbal, când nu aveam mingi, cu cutii de conserve.
Când aveam mingi de plastic era mare bucurie. Acestea se spărgeau și le lipeam, le vulcanizam, doar ca să avem obiect de joc. Făceam terenul în ciurda unde pășteau vacile, iar apoi, când jucam cu satele învecinate, efectuam deplasarea cu căruța. În 1982, când aveam deja 14 ani, un unchi de-al meu m-a dus, constatând că sunt talentat, la Universitatea Cluj, la selecție.
Probele au fost foarte dure, dar le-am trecut și m-a luat în primire primul meu antrenor, Alexa Uifăleanu. Apoi am lucrat cu Szobosloy și mai târziu cu Remus Vlad, antrenor de categoria artilerie grea. Din cei cu care am mai lucrat mai sunt Cornel Dinu, Mircea Lucescu, Emerich Jenei și Cornel Drăgușin.
Să nu uit să vă spun că atunci când unchiul meu, suporter al Șepcilor Roșii, m-a dus la selecție, colegii de acolo aveau deja patru ani de antrenamente și fotbal organizat. Pentru mine a urmat o perioadă foarte grea, deoarece urmam școala la Câmpia Turzii și făceam naveta zilnic la Cluj, pentru fotbal. Atunci pot spune că au început sacrificiile pentru fotbal, deoarece am trecut dintr-un mediu liber, natural, într-unul organizat. Practic, pentru fotbal, am renunțat la o parte din copilărie.
Ce materii vă plăceau la școală și ce meserie ați fi ales dacă nu deveneați fotbalist?
Evident mi-a plăcut sportul, deci și materia educație fizică. Mi-a mai plăcut și istoria. Azi, când am timp, mă uit la documentare și mai ales la poveștile celor care investesc în fotbal. Cred că dacă nu deveneam fotbalist aș fi fost fermier. Îmi place mult viața simplă, de la țară, cu păsări și animale în jurul meu. Îmi place grădinăritul și să petrec timp în natură.
Cum a fost debutul la ”U”?
Recunosc că am avut mari emoții atunci când am debutat la “U”. Asta și pentru că de mic copil visam să îmbrac tricoul acestei echipe. Iar când ajungi acolo nu vrei să dezamăgești încrederea pe care ți-a acordat-o un antrenor ca Remus Vlad, de exemplu. Nu vrei să pierzi o așa ocazie și dorești să profiți la maximum de oportunitate. Cred că am reușit să mă impun printre cei consacrați la “U” deoarece, prin ceea ce făceam, am demonstrat că merit.
Dar perioada Dinamo? V-a dorit și Steaua să satisfaceți stagiul militar în Ghencea?
Este și acest răspuns, în sine, o poveste. Au fost mari presiuni asupra mea să merg la Steaua. Am ajuns în Ghencea când am fost încorporat pentru satisfacerea stagiului militar obligatoriu. Fiind admis ca student, am făcut armata la termen redus, șase luni, în Ghencea, unde am avut gradul de soldat. În această perioadă nu am jucat fotbal, ci am efectuat muncile specifice armatei. Măturam, făceam sectoare, îndeplineam ordinele superiorilor etc.
În ianuarie 1986, după ce depusesem jurământul, am fost transferat la Tg. Mureș, să joc fotbal la ASA. Pe vremea aceea nu era totuși un așa mare interes pentru mine, ca fotbalist. Interesul a venit apoi, când Jenei m-a convocat la echipa națională pentru un turneu amical în Israel. Steaua era plecată într-un turneu în Japonia, așa că nu au fost convocați jucători de la această echipă. La întoarcerea din Israel am continuat să joc până în vară la Tg. Mureș, dar Emerich Jenei a spus, la acel moment, că sunt un câștig pentru echipa națională.
De atunci a început bătaia pentru transferul meu, între Steaua și Dinamo. Am ales Dinamo, și cred că a fost cea mai bună alegere a vieții mele. Am ales pentru Mircea Lucescu, pe care îl cunoscusem grație lui Răzvan Lucescu, cu care fusesem coleg de cameră în cantonamente la juniori. Poate că este greu azi de înțeles, dar atunci faptul că un antrenor ca nea Mircea te ajuta cu o pereche de ghete, însemna mult. De asta am ales Dinamo și, repet, cred că a fost alegerea potrivită. Apoi s-a creat și acea legătură între Universitatea Cluj și Dinamo, cu colaborare și împrumuturi de jucători și parcă totul a fost așezat de mâna Destinului.
Plecarea în străinătate
După Revoluție a venit transferul în Olanda, la Feyenoord
Feyenoord m-a impresionat printr-o organizare foarte bună a clubului. Păcat însă că eu am nimerit acolo în, poate, cea mai grea perioadă din punct de vedere financiar a clubului. Sponsorul principal dăduse faliment. Au fost doi ani grei, dar experiența îmi rămâne frumoasă, într-o țară civilizată. Acolo m-am dezvoltat mult ca jucător și m-am bucurat de niște fani incredibili. Concluzionez că a fost o perioadă senzațională, în pofida dificultăților, mai ales că a fost și prima mea experiență peste hotare. Fără falsă modestie, eram cel mai bun jucător de la Feyenoord pe atunci.
Din nou cu Mircea Lucescu, în Italia. Ce a însemnat acea perioadă?
Când problemele financiare de la Feyenoord s-au acutizat, eu eram singurul jucător transferabil care putea aduce și ceva bani la contabilitatea clubului. Așa că am fost vândut la Brescia, în Italia. Aici era o echipă mică, bugetul era mic, dar aspirațiile mari. Nu a fost ușor, deoarece Brescia era obligată să vândă jucători pentru a-și asigura bugetul de supraviețuire.
Echipele mici din Italia, mai ales în acea perioadă, nu aveau deloc o viață roză. Era un campionat dur, foarte puternic, din care am învățat mult ca fotbalist. Serie A la vremea aceea era cel mai puternic campionat din lume, cum este Premier League acum. Cred că cel mai bun an al carierei mele a fost sezonul 1992-1993, când am promovat din Serie B., cu Brescia Romena. Jucam alături de Hagi și de Răducioiu, iar Mircea Lucescu era antrenor.
Trofee în Giulești
Revenirea acasă, la Rapid. ce a însemnat titlul în Giulești?
Tot Mircea Lucescu m-a convins să vin și la Rapid. Eu încă mai aveam contract cu Brescia, dar îmi era dor de casă. Îmi doream să revin, să nu mai fiu considerat un străin. Revenirea acasă, la Rapid, a însemnat un pas important în cariera mea de jucător. M-am readaptat ușor la Rapid, deoarece aveam mulți foști colegi cu care mai jucasem, cum ar fi Lupu, iar cu Lucescu antrenor lucrasem mult. Aici am avut și posibilitatea de a lua trofee.
Am câștigat de două ori campionatul și mi-am regăsit bucuria de a juca fotbal, ca în copilărie. Legătura noastră, a celor din teren, cu fanii giuleșteni a fost incredibilă. Și acum pot spune că fanii Rapidului se bucură de tot respectul meu.
Ați mai jucat încă odată la “U”, dar și la Mediaș. Ce a însemnat finalul de carieră fotbalistică la echipele ardelene?
După succesele cu Rapid, am revenit la Cluj. Am preluat Universitatea într-un moment foarte greu, în liga a III-a. încă mai puteam juca, dar am renunțat la calitatea de jucător pentru a mă dedica antrenoratului. Doream să nu dezamăgesc și să fiu un model comportamental și de pregătire, mai ales că de la mine erau așteptări mari. Pe urmă am revenit și în teren, fiind jucător-antrenor, așa că am promovat în liga secundă.
Ca și acum, în 2025, cam aceleași povești erau și pe atunci în jurul Universității. Unii oameni din conducere au fost reticenți la sistemele pe care voiam eu să le implementez și să le aplic, așa că am fost nevoit să plec, când am simțit că nu mai sunt dorit. Îmi pare rău însă că nu am putut continua cu un grup de jucători tineri, cu care puteam ataca promovarea în prima ligă.
Erau atunci în echipă fotbaliști precum Florescu, Cociș, Abrudan, toți în jurul a 19-20 de ani. Aveam un nucleu foarte bun. Pot concluziona că, indirect, am fost împins spre plecare. Am rămas însă cu ceva bun, deoarece m-am putut verifica în noua calitate, de antrenor. Plecarea de la “U” mi-a fost utilă, pentru că am revenit la Rapid și am luat al doilea titlu de campion național.
Apogeul echipei naționale
Echipa națională a României este marele succes al carierei?
Fără discuție. Să joci la națională este un sentiment aparte, unic. Rămâne meciul acela de referință, cu Danemarca, din noiembrie 1989, chiar înainte de Revoluție. Am dat gol și ne-am calificat la Coppa del Mondo. Îmi aduc aminte și de amicalul cu Italia, de la Sibiu, când am marcat unicul gol al meciului și am fost remarcat de selecționerul italian Bearzot. Am făcut un meci mare și la Cardiff, cu Țara Galilor, când am câștigat cu 2-1.
L-am avut ca adversar direct pe Ryan Giggs, care juca la Manchester United. L-am studiat foarte bine și efectiv nu a mișcat. Nu îl lăsam să preia și să se întoarcă spre poartă și asta l-a incomodat în așa măsură încât a schimbat banda, s-a mutat pe partea cealaltă a terenului. Pe vremea aceea nu se practica schimbul de aripi ca acum.
Faptul că am contribuit la calificarea la două Campionate Mondiale, în 1990 și 1994, este o mare bucurie pentru mine. Am și jucat la primul, din nou este o mare satisfacție. În mod normal trebuia să joc și în America, 1994, dar m-am accidentat pe când eram la Brescia, într-un meci cu Pisa și nu m-am putut recupera. M-am bucurat însă de performanța colegilor mei, atingerea sferturilor de finală la Mondialul american.
Sunteți o persoană credincioasă. Cum se împacă religia cu fotbalul?
Religia, ca și fotbalul, promovează respectul, solidaritatea și spiritul comunitar. Fotbalul, din punctul meu de vedere, este pasiune, în vreme ce religia este un mod de viață. Eu fac parte dintre Martorii lui Iehova, dar cred că, indiferent de religie, important este să credem în Dumnezeu.
Ce înseamnă Universitatea Cluj pentru fotbalul românesc?
“U” Cluj este un simbol al Ardealului și al spiritului universitar. Este una dintre cele mai vechi echipe românești în activitate. Am realizat aceste lucruri, mai mult, în perioada în care am fost antrenor la ”U”. Avem, la ”U”, una dintre cele mai pasionale și mai loiale galerii.
Suporterii ne-au demonstrat, de multe ori, că au atașament necondiționat față de culorile alb-negre, rămânând lângă noi chiar și în ligile inferioare. Ei ne-au susținut și când era sărăcie mare la club, indiferent de etapele de viață ale echipei. Oamenii aceștia, practic, sunt motorul clubului. Fanii înseamnă mult pentru ”U”. Sunt incredibili și le mulțumesc, inclusiv pe această cale.
Cum se explică filosofia ”U”?
Demnitate, tradiție, pasiune necondiționată. Este un triunghi foarte simplu care încadrează filosofia Șepcilor Roșii.
Al doilea părinte
Cum caracterizați relația dvs. cu Mircea Lucescu?
Mircea Lucescu a fost, în fotbal, ca un părinte pentru mine. Ca jucător, dar și ca antrenor. Avem o relație de respect reciproc, poate chiar de prietenie, deși e diferență mare de vârstă. Am aproape 10 ani în care am lucrat, la diferite echipe, cu dumnealui. Consider, și îi mulțumesc public, că Mircea Lucescu și-a lăsat amprenta asupra mea, ca antrenor și ca dezvoltare fotbalistică.
Reușește Mircea Lucescu să ne califice la Campionatul Mondial?
Din perspectiva mea, ca valoare și experiență, Mircea Lucescu este antrenorul cel mai potrivit pentru această aventură, a revenirii la un Campionat Mondial. Dar să nu uităm că nu Mircea Lucescu intră în teren să joace. Mircea Lucescu scoate maximum din ceea ce are la dispoziție la acest moment. Mircea Lucescu, pe care îl cunosc foarte bine, vă garantez că vrea binele echipei și țării, fără a avea interese personale sau cine știe ce simpatii.
Mircea Lucescu este un om extrem de corect care și-a asumat venirea la națională într-un moment foarte delicat și complicat. Și-a asumat riscuri la final de carieră, ceea ce este de apreciat. Dacă ne calificăm? Cred că, ajutați și de șansă, ne vom califica. Ne așteaptă meciuri foarte grele, dar orice se poate întâmpla. Întâi să trecem de Turcia, care este un meci mai greu decât finala, apoi mai vedem.
Cea mai mare realizare a carierei?
Ca jucător, este meciul cu Danemarca, de la București, când am dat pasa de gol lui Balint și am înscris. Sezonul 1992-1993, în Italia, a fost cel mai bun al meu la o echipă de club. Ca antrenor, pe banca Timișoarei, când am eliminat deținătoarea Europa League, Șahtior Donețk, trofeu luat cu Mircea Lucescu, a fost o mare realizare.
De asemenea, când am adus pe ”U” Cluj după 50 de ani într-o cupă europeană, înseamnă enorm. Am terminat acel campionat pe locul patru, în fața unor echipe ca Rapid și Dinamo, dar, după investițiile făcute, am fost campioni în ceea ce privește raportul dintre cheltuieli și rezultate. M-am bucurat, ca antrenor la ”U”, și pentru că am dat identitate fotbalistică acestei echipe și am etalat un joc frumos, bazat pe atac și posesie eficientă. Identitate și estetică în joc. Acestea cred că sunt realizări frumoase pentru mine.
Cel mai mare regret al carierei?
Nu am putut participa la Campionatul Mondial din 1994, așa cum am spus, din cauza unei accidentări. Referitor la acest aspect, cred că echipa din 1990 era cel puțin la același nivel cu cea din 1994, dar faptul că toți voiam să plecăm în străinătate, ne-a făcut să ne gândim și la alte aspecte, nu doar strict la performanță.
Am fost foarte trist în 1994, pentru accidentare, dar și pentru că am ratat șansa unei semifinale istorice cu Brazilia, în fața căreia, vă asigur, am fi jucat de la egal la egal. Mai am și regretul finalei de Cupa României pierdută la penalty-uri contra celor de la Sepsi OSK. Universitatea Cluj ar fi putut cuceri atunci un trofeu. Tot la regrete aș putea adăuga ratarea calificării în finala Cupei Cupelor cu Dinamo, în 1990.
Pasiuni extrafotbalistice?
Alerg zilnic alături de soție și de cei patru câini ai noștri. Locuim la țară și ne simțim foarte bine. Mă pasionează, așa cum am mai spus, grădinăritul.
Unde au dispărut jucătorii care inventează?
Cum vedeți viitorul fotbalului în următorii ani?
Este foarte important să se investească în fotbal. Avem nevoie de infrastructură, de oameni corecți și bine pregătiți, de marketing etc. Trebuie să și întreținem ceea ce construim. Este nevoie de o reconsiderare a politicii de transferuri a cluburilor. Avem jucători talentați în țară, așa că nu mai trebuie să aducem străini fără valoare, de mâna a doua sau a treia.
Dacă aducem străini, aceștia trebuie să fie mai buni decât ce producem noi intern. Depinde foarte mult de cum ne educăm tinerii și cum îi disciplinăm, deoarece ei sunt schimbul de mâine al fotbalului românesc. Am observat o scădere a calității meciurilor, din cauza calității individuale scăzute a fotbaliștilor. Nu mai avem jucători care inventează. Înainte venea lumea la stadion să vadă jucătorii care driblează, care fac ceva frumos, dar care sunt tot mai rari în fotbalul românesc. Unde sunt driblingurile și fazele spectaculoase de altă dată?
E bine că avem un fotbal curat, să știi. Avem arbitraje echidistante, fără greșeli majore. Nu cred că mai există meciuri aranjate. Trebuie să acceptăm că s-au schimbat multe, în toate domeniile. Trebuie să acceptăm tehnologia și progresul, aspecte care sunt și bune, dar și rele. În fotbal, ca și în viață. Deoarece nu mai avem timp, am observat că dispar relațiile trainice, de prietenie, care să dureze toată viața.
Întâmplător sau nu, interviul cu fostul mare internațional Ioan Ovidiu Sabău a fost redactat într-o tabără națională pentru copii fotbaliști, organizată, înainte de Crăciun, de către Asociația Sfinx, la Snagov, în județul Ilfov. Multe dintre ideile expuse de Sabău se regăsesc în statutul etic și moral al Sfinx, în ceea ce privește dezvoltarea pentru viitor a fotbalului românesc.