Interviul păstrează o doză de umor tipic oltenească, fiind marcat și de fraze la perfectul simplu. Oricât ar încerca autorul, cronica scrisă nu poate egala buna dispoziție emanată de interlocutor, așa că, la un moment dat, ne gândim serios să îi propunem să facem un podcast. Până atunci, vă lăsăm în compania răspunsurilor lui Gică Craioveanu.
Cum a început fotbalul Gică Craioveanu?
Am început fotbalul relativ târziu, la 13 ani. Acum ar fi imposibil să te gândești că un copil se apucă de fotbal abia la 13 ani. M-a descoperit un antrenor, Iulică Dobre, în curtea Școlii generale nr. 3 din Slatina. Dobre lucra la FC Olt Scornicești care, la vremea aceea, nu avea stadion în comuna natală a lui Ceaușescu și își desfășura activitatea la Slatina. Cel care mi-a fost primul antrenor auzise de la cineva care mă văzuse jucând fotbal la școală, că sunt talentat.
Sunteți născut la Hunedoara, cu origini în Beciu de Teleorman, dar crescut și cizelat fotbalistic la Slatina. De unde acest mozaic inedit de identitate?
Când mă născui eu, tata fusese detașat la Hunedoara, să muncească la combinatul siderurgic. De aceea Hunedoara este localitatea unde am văzut lumina zilei. De fapt, ai mei locuiau pe atunci în comuna Sprîncenata, din județul Olt. Această comună era lipită de o alta, Beciu, dar din Teleorman, acolo unde ei au găsit loc să se mute ulterior. Tot de Hunedoara mă mai leagă o chestiune de rudenie, deoarece nașul meu de botez este Florea Văetuș, fostul fotbalist de la Corvinul, care a și marcat un gol, contra Ciprului, în campania preliminară pentru Campionatul European din 1984.
La juniori ați jucat pentru FC Olt Scornicești, pe vremea lui Ceaușescu. Cum era atmosfera acolo pe stadionul mai mare decât comuna?
Eu eram copil pe atunci. Nu prea înțelegeam mult din politică și nici nu mă interesa. Încă nu era gata stadionul din Scornicești, așa că noi făceam antrenamente pe un teren de zgură, la Slatina. Apoi, când au inaugurat stadionul, pe iarbă nu intrai prea des. Doar echipa mare. Noi, cei mici, foarte rar. La Scornicești veneau la meci nu doar cei din comună, ci și cei din județ și chiar din regiune.
Au urmat Constructorul și Metalurgistul Slatina, după care Drobeta Turnu Severin. Ce amintiri aveți din această parte a carierei?
Aceasta fuse o parte a carierei mele foarte frumoasă. Când m-am legitimat la Constructorul aveam 16 ani și intrasem la liceu. Puțin după aceea mi-au dat și primul meu salariu. Au făcut cumva ca în acte să apar mai în vârstă, ca să pot fi salarizat. Încă de atunci m-am remarcat ca jucător specific de numărul 8. Eu n-am fost niciodată un atacant de careu, clasic, număr 9. Nu eram acel pivot înșurubat în careu. Îmi plăcea să joc al doilea vârf, sau vârf fals, să vin din linia a doua.
Am mers apoi la Metalurgistul Slatina, o echipă cu tradiție în oraș. După ce am dat la Constructorul 27 de goluri în Divizia C, în jumătate de campionat, m-a luat nea Fane Marlau la Metalurgistul. I-a plăcut foarte mult de mine și m-a transferat. Nu am stat mult nici aici, deoarece în 1990 am plecat la Drobeta Turnu Severin. Acolo am fost coleg cu două nume uriașe din fotbalul românesc: Gugu și Balaci. La un meci cu Flacăra Moreni, în Divizia B, am intrat la 1-0 pentru noi. Am marcat două goluri din pase geniale date de Ilie Balaci. Aveam echipă frumoasă la Turnu Severin, dar aceasta, după un tur foarte bun, s-a destrămat. Nu am fost plătiți, așa că jucătorii au plecat. Mie aveau să îmi dea 100.000 de lei, o Dacie și două apartamente la acea vreme, dar oficialul clubului, Mitică Vișan, nu a avut de unde. Așa am plecat fără să ne luăm banii cuveniți. La finalul turului eram pe locul al doilea, cu gânduri de promovare... Amintiri!
Ați făcut și armată?
Eh! Îmi aduc aminte, că fusei și la oaste. Nițel, dar fusei! Am făcut trei luni de instrucție pe un frig de crăpau pietrele, în Bărăgan, la Slobozia. Când am tras cu arma, în poligon, din 10 gloanțe șapte au zburat de nu s-au mai găsit, două au atins panoul și unul singur s-a dus în cercul cu punctaj cel mai mic. Când au văzut asta, superiorii m-au sfătuit să mă țin de fotbal, că nu e de mine milităria.
A refuzat Dinamo pentru Universitatea Craiova
Universitatea Craiova, o iubire alb-albastră. Ce a însemnat pentru Craioveanu să joace la... Craiova?
Am ajuns la Craiova după un meci al lotului B al României, disputat pe fostul ”23 August”. Era un meci la care veneau cei din anticamera naționalei. Așa se făcea pe vremea aia. În urma acelui trial eu am fost ofertat de Universitatea Craiova, iar Gabor Gerstenmajer a ajuns la Dinamo. Hai să îți spun ceva aproape secret. Dinamo m-a vrut și pe mine și mi-a oferit suma de 15.000 de dolari la semnătură. Eu, oltean get-beget, m-am dus la Universitatea Craiova, unde am luat 1.000 de dolari. Dar niciodată nu am regretat alegerea făcută! Eu aveam sânge alb-albastru, la Slatina aproape toată lumea fiind suporter al Craiovei. Toată lumea mai puțin tatăl meu și încă vreo câțiva. Asta e haios și completez întrebarea ta cu o extensie de răspuns. Tata a ținut cu Steaua mereu. El întotdeauna m-a vrut la Steaua, dar eu m-am încăpățânat să vin la Craiova. Tata spunea că și dacă dau patru goluri într-un meci cu Steaua, ar fi fost fericit ca Steaua să câștige acel meci cu 5-4.
Cum era atmosfera în lotul Științei în acea perioadă?
În vestiar era o atmosferă excelentă. Eram pe primul loc, lumea ne iubea, suporterii veneau la noi acasă să ne arate respectul lor. Ne simțeam fotbaliști, respectați, iubiți, adulați, idolatrizați. Când am ajuns la Craiova voiam tricoul cu numărul 8, dar îl purta Olaru. Am atât de multe amintiri frumoase din acea perioadă. În 1991 am făcut eventul. În finala Cupei României, cu Bacăul, a jucat și tatăl lui Răzvan Burleanu, președintele FRF. Apoi în a doua finală de Cupă câștigată, în 1993, cu Dacia Unirea Brăila, am intrat în teren deși aveam febră 39.8 grade. Am intrat la 0-0, și, la puțin timp, am marcat noi cele două goluri prin Vasc.
Campion și dublu câștigător al Cupei României cu Craiova, după Revoluție. Ce a însemnat, din punct de vedere social, acest triumf?
Îmi aduc aminte că era nebunie în oraș. Opreau tramvaiele, cântau suporterii, ne căutau acasă. Era ca pe vremea lui Dobrin sau a lui Oblemenco. O atmosferă de vis, inegalabilă, tipică pentru olteni.
Cu ce antrenori și coechipieri v-ați înțeles cel mai bine?
Victor Pițurcă și Ilie Balaci. De departe cu cei doi m-am avut cel mai bine. Ilie Balaci a ținut enorm la mine. Îi eram ca un copil de suflet. Am fost colegi de apartament la Severin, și cu Gugu. Ei erau antrenori la Drobeta și când începuse să fie rău cu banii, nu aveam bani de chirie și m-au luat cu ei în apartament. Marian Bondrea este un alt antrenor căruia îi sunt recunoscător. El mi-a pus primul banderola de căpitan pe braț, la Universitatea Craiova.
Ce a însemnat echipa națională pentru Gică Craioveanu?
Maximum ca fotbalist. Să îmbraci tricoul naționalei este visul oricărui copil, oricărui fotbalist.
"Nebunia cu părul vopsit blond ne-a scos din ritmul competițional"
Ați fost prezent în lotul de la Coupe du Monde 1998, ultima prezență a României la un campionat Mondial. Ce amintiri sunt de acolo?
A fost, fără dubii, o experiență incredibilă. A venit convocarea, apoi am plecat în cantonament la Poiana Brașov. După aia am plecat la Albi, în cantonamentul francez. Te simțeai fotbalist, cu toată lumea atentă în jurul tău. Nea Puiu Iordănescu ne mai dădea unele după-amieze libere, așa că am putut vizita orașe ca Bordeaux sau Toulouse, situate în apropiere. Am bătut Columbia și Anglia, dar nebunia aia cu părul vopsit blond, de la meciul cu Tunisia, ne-a scos din ritmul competițional și ne-a dus într-un ritm de confort. A fost unul din motivele pentru care ne-a bătut Croația, în optimile de finală. Bine, Croația venea și la puțin timp după obținerea independenței, așa că avea o foame de fotbal și de rezultate mai mare ca a noastră. Plus că erau superechipă cu Suker, Boksic, Prosinecki...
"Avem șanse și mai mici cu Mircea Lucescu"
Se califică echipa națională la Campionatul Mondial din 2026?
Aș vrea, dar din păcate este foarte dificil. La modul cum jucăm și ce dinamică avem, șansele sunt reduse. Am văzut meciul cu Bosnia-Herțegovina. Nu vreau să fiu lipsit de respect, dar cred că dacă rămâne domnul Mircea Lucescu, avem șanse și mai mici. Ne trebuie un suflu nou, un alt tonus, ca măcar pentru 2030 să avem șanse de a ajunge iar la un Campionat Mondial. Ne trebuie repede o schimbare de mentalitate.
Perioada spaniolă, transferul la Real Sociedad, ce a adus pentru Gică?
Oho! Până când am semnat contractul de impresariat cu Giovani Becali avusesem deja o ofertă de la Austria Viena, care era echipă tare în acea vreme. Mai avusesem oferte și din Franța, dar iarăși m-am încăpățânat, la fel ca și la transferul la Universitatea Craiova. Am vrut neapărat Spania, deoarece acesta a fost visul meu din copilărie. Și am ajuns la Real Sociedad. Dar stai să mă abat un pic de la întrebare și să îți spun că am jucat iar cu febră mare, meciul cu PSG din cupele europene, pe care l-am pierdut cu 4-0. Am intrat la 3-0 pentru francezi. Aveam 39.5 temperatură, dar am intrat cu gândul că va fi un șoc și dăm și noi gol. Eu de mic am avut probleme cu plămânii, am fost grav bolnav de pneumonie, am dat în astm așa că în mai multe meciuri am jucat în stare febrilă.
Spania a fost un vis de mic copil, îmi plăcea reacția stadionului, ca în Bănie. M-a făcut să aștept ofertă din Spania. Când am semnat cu Giovani, imediat oferta de la Real. Kodro plecase la Barcelona și i-am luat locul.
Povestiți-ne despre atmosfera de pe Anoeta și din Țara Bascilor.
Bun! Giovani Becali m-a făcut să aștept oferte din Spania și a venit de la Real Sociedad. Adică tot alb-albastru culorile, ca și la Craiova. Eu l-am înlocuit atunci în atac pe Kodro, care plecase la Barcelona. Când am ajuns în vestiar, îmi pregătiseră numărul 9 pe tricou. Eu am căutat optul și l-am înduplecat pe Karpin să mi-l cedeze, rusul luând numărul 10. Și acolo era o atmosferă senzațională. Aveam condiții excelente, echipament de top, 10 tipuri de ghete, tot ce ne doream. Fanii ne iubeau cu pasiune. Se spune că în inima unui basc intri greu, dar dacă intri, nu mai ieși. Așa era atunci. O dată pe lună, ca obligație morală, ieșeam la masă cu fanii, în oraș. Îmi aduc aminte și de altceva petrecut atunci. Loren era căpitan și avea un fel de sfat al bătrânilor în echipă. El jucase vârf până atunci, dar după ce am venit eu s-a reprofilat fundaș central. El mi-a spus răspicat: Noi alergăm pentru tine, tu trebuie să dai golurile. Avem copii acasă și trebuie să câștigăm meciuri și bani.
Real Sociedad se confruntă acum cu schimbări majore, cum vi se pare situația lor?
Bascii mei traversează o perioadă foarte difcilă. A plecat antrenorul Alguacil în Golful Persic și parcă echipa nu mai are tonus. Cred că intrase în conflict cu jucătorii și oricum era de multă vreme antrenor, așa că era nevoie de o schimbare. Real Sociedad este într-o perioadă de tranziție. Au pierdut jucători importanți ca Silva, Merino, Zubimendi, Isak, Sorloth. Totuși, victoria cu Bilbao, în derby-ul basc, poate fi momentul de revenire.
Carlos Soler și Yangel Herrera au fost achiziții de ultim moment pentru Real Sociedad. Ce credeți că pot aduce pentru Sociedad?
Sunt doi jucători total diferiți. Ambii sunt utili echipei și trebuie să se înțeleagă în teren. Yangel vine cu muncă și sacrificiu, iar Soler aduce calitate la mijlocul terenului. Este omul de gol și de ultima pasă.
Anii petrecuți la Villareal?
Aici am altă poveste. După Mondialul din 1998, antrenor era austriacul Bernd Krauss, la Real Sociedad. El avea o impresie foarte proastă despre noi, despre români. El credea că atunci când mergem la națională mergem ca la petrecere, nu la fotbal. Asta deși naționala noastră era pe locul al treilea în clasamentul mondial la acea vreme. De fiecare dată când mă întorceam de la națională, pierdeam locul de titular la echipa de club. S-a întâmplat de câteva ori consecutiv, așa că am pus niște întrebări. Antrenorul nu era vreun simpatic sau comunicativ, așa că nu am putut discuta prea mult pe această temă. Președintele clubului m-a chemat la el și, cu amărăciune, mi-a spus că oricând am ușa deschisă la el, dar la acel moment este mai bine să plec la altă echipă. Așa că am ajuns la Villareal. M-a luat Fernando Roig care și acum este președinte la Villareal. Condițiile erau ca de la cer la pământ. Stadionul era în construcție, nu aveam bază de antrenament și aceeași atmosferă ca la San Sebastian. Regretatul Jose Manuel Janessa mi-a spus atunci, el era vicepreședinte, că vrea ca Villareal să ajungă în 5 ani în cupele europene. La 8 ani distanță, în 2006, Submarinul Galben juca semifinală în Liga Campionilor.
"Una dintre cele mai bune echipe din Spania"
Villarreal este una dintre cele mai bune echipe din La Liga în prezent, ce părere aveți despre lotul lor și despre cum joacă?
Pentru mine este una din cele mai bune echipe din campionatul spaniol. Totuși, este o echipă cu două fețe. Una în campionat și una în Liga Campionilor, unde este fața negativă. I-a bătut Pafos și au un singur punct în patru etape. Tottenham nu joacă nimic și totuși i-a bătut. Pentru sezonul viitor, văd Villareal pe locul trei sau patru în La Liga, deci iarăși în Liga Campionilor.
Mai au șanse să meargă mai departe în Liga Campionilor în acest sezon?
Nu se vor califica mai departe, pentru că nu mai au marjă de eroare. Acum au meci greu la Dortmund, dar sunt capabili de surprize.
Perioada de la Getafe?
Mai vrei o poveste? Eram în vacanță, aveam 34 de ani, mă căsătorisem și mă gândeam să renunț la fotbal. Am mai jucat însă patru ani la Getafe. Acesta este un oraș-dormitor, lângă Madrid, numit și Capitala Sudului. Eram în liga secundă, a unsprezecea favorită la promovare. Echipa era finanțată de primărie cu buget de 5 milioane de dolari. Am promovat și iar am vrut să mă retrag, dar a venit antrenor Quique Sanchez Flores, care mi-a spus că are nevoie de mine și m-a menținut căpitan al echipei. Am terminat onorabil în prima ligă, pe locul 11, iar eu am jucat 35 de meciuri din 38. A plecat Quique la Valencia, pe un contract mai mare, iar la echipă a venit celebrul Bernd Schuster, care jucase la Barcelona, Real Madrid și Atletico Madrid. Un tip excepțional. Nu pierdeam niciun antrenament, de aceea eram și în formă fizică foarte bună. Aveam 38 de ani și alergam cot la cot cu cei mai tineri, câte 6 bucăți de 1.000 de metri. La finalul ultimului campionat, la banchet, Schuster a luat microfonul și a urcat pe scenă. A vorbit în public și a spus că va încerca să mă facă să mă răzgândesc cu privire la retragere. Am refuzat deoarece aveam deja ofertă foarte bună de la posturi de radio și TV.
Getafe sub conducerea lui Bordalás este acum cunoscută pentru stilul său defensiv, comițând multe faulturi. Sunteți de acord cu acest stil de joc?
Acesta este un stil de joc agresiv, specific echipelor fără bugete mari, din a doua jumătate a clasamentului. Getafe nu joacă violent, ci la limita agresivității. Au și meciuri foarte bune, așa că nu întâmplător erau pe locul 6 în clasament acum câteva etape. Cred că Bordalas face lucruri pozitive la club.
Cum a fost relația dvs. cu președintele Ángel Torres?
Cu președintele de la Getafe m-am înțeles, în 95% din cazuri, bine și foarte bine. Au fost însă și situații când nu am fost pe aceeași lungime de undă.
Ce părere ai despre criticile lui Torres aduse LaLiga legate de regulile Fair Play-ului Financiar? Spune că a trebuit să-i vândă pe Uche și Alderete din cauza restricțiilor FFP.
Este o temă foarte delicată. Eu cred că regula respectivă interzice lupta de la egal la egal a echipelor mici cu echipele mari. E o limită financiară care te obligă să cumperi ieftin și să vinzi scump ca să te menții. Pentru binele fotbalului cred că ar trebui găsită o cale de mijloc.
Comentator radio în limba spaniolă. Ceva excepțional. Trecerea de la fotbal la microfon.
Da! Avusei noroc și de data asta. M-a ofertat postul de radio Onda Cero care aparține de trustul Antena 3 Television. Mi-a plăcut și acolo, deși îmi lipsea cafeaua de dimineață din cantonament și mirosul de iarbă proaspătă de pe teren. Așa am devenit comentator analist pe probleme tehnico-tactice.
Colaborarea cu Digisport? Aspecte pe care doriți să le publicăm?
Am fost printre primii contactați, când s-a înființat postul Digisport. La fel, am venit cu mare drag în această echipă, în calitate de specialist pe fotbal european. Evident nișa Spania este una pe care o abordez cu precădere. Eu am multe contacte în fotbalul spaniol, Iker Casillas, de exemplu, fiindu-mi bun prieten. Așa că am adus deseori amănunte la care alții nu aveau acces, pentru public. La radio și la TV îmi place să fiu imparțial, să analizez fotbalul, adică ceea ce îmi place cel mai mult. Nu uit că am sânge alb-albastru, că sunt suporter al Universității Craiova și Real Sociedad, dar la microfon sunt imparțial.
Ce a însemnat revenirea la Universitatea Craiova în funcția de director de imagine?
A fost o altă provocare. A fost un nou început pentru noi, în 2013. Iarăși am plecat de la nimic. Nu exista echipă, organizare, nimic absolut. Corneliu Stroe mi-a oferit această șansă și când mi-a prezentat proiectul mi s-a părut unul foarte serios. De aceea am și acceptat. Stroe avea palmaresul, așa că noi am început munca, pe acest fundament.
Ați preluat funcția de președinte al CSM Slatina. Care sunt obiectivele? Care este noua perspectivă?
În vară, soarta mi-a surâs din nou. M-a luat prin surprindere ceea ce s-a întâmplat. Am primit titlul de cetățean de onoare al Slatinei, iar a doua zi după festivitate, am mers la stadion să văd echipa la antrenament. A venit primarul Mario De Mezzo, care m-a întrebat dacă m-ar interesa să fiu parte în proiect. Olteanul din mine nu putea să refuze, așa că am zis da. Era un proiect pe termen scurt, cât ține mandatul primarului, pe care vreau să îl transform într-unul pe termen lung. Am mai acceptat această funcție deoarece mi s-a permis și să lucrez cu copiii și, astfel, am posibilitatea de a da înapoi fotbalul o parte din satisfacția pe care am obținut-o pe teren. Asta vreau, dincolo de performanțele echipei de seniori. Să facem ceva pentru copii, să le oferim șansa de a juca fotbal.
"În 2027 sau 2028 atacăm promovarea cu Slatina"
Poate Slatina, în premieră, să promoveze în prima ligă la un moment dat?
Îți dezvălui, bucuros, că deja am demarat procedurile de asociere public-privat. CSM Slatina este, acum, club de drept public și nu are dreptul de promovare în prima ligă. Vom schimba această formulă juridică și dorim ca, undeva în 2027 sau 2028, să atacăm promovarea cu Slatina. Ar fi o premieră pentru oraș. Repet însă, vreau să fiu implicat și în partea de copii și juniori. Mai ales pentru că locuiesc în Spania și văd mulți fotbaliști străini, cred că dacă aducem jucători de peste hotare, ei trebuie să fie mai buni decât ceea ce avem noi în lot. Asta ar trebui să fie baza politicii de transfer, nu alte lucruri cum ar fi comisioane din sumele de transfer.
Obiective personale pentru viitorul apropiat?
Grande, am un singur obiectiv major: creșterea copiilor la fotbal. Să facem echipă bună la Slatina, să luptăm pentru promovare și să văd Craiova campioană înainte să mor.
Care este cel mai mare regret al carierei de fotbalist?
Finala Cupei României, pierdută cu Bistrița în 1995. Eram căpitanul echipei și îmi dăduseră o cupă de consolare. Nu știam cum să scap mai repede de ea, cui să i-o pasez.
Dar cea mai mare realizare?
Fără discuție, eventul cu Craiova din 1991. Am câștigat atunci Cupa și campionatul. Dar și cele 330 de meciuri și 70 de goluri din Spania. Sunt singurul român căruia i s-a făcut statuie la Getafe. Sunt lucruri care mă bucură, dar mai ales că peste tot pe unde am trecut, am fost înconjurat de dragostea suporterilor.
Domnule Craioveanu, mulțumim frumos și vă invităm, când veți avea timp, să comentați un meci la noi, la Flashscore.
Eu mulțumesc și cu siguranță, în viitor, vom comenta un meci important!
Acesta a fost, întruchipat de un dialog un-doi, Gică Craioveanu. Aidoma celui din teren, vocația fotbalistică l-a făcut să ne dea, la unele întrebări, nu un răspuns, ci două sau chiar trei. Dialogul cu omul de sânge alb-albastru ar fi putut continua, în aceeași notă jovială, le nesfârșit.
Mulțumim mult Grande! Chiar ai fost, așa cum își place să spui, Grande la acest interviu.