Paradoxul minutului 80: Argentina, o campioană care se plictisește dacă nu simte frica

Există perioade lungi, uneori și o oră, uneori chiar mai mult, în care Argentina nu joacă fotbal. Doar îl administrează. Mingea la picior, pase scurte, fundași laterali care urcă fără să accelereze cu adevărat: campionii mondiali își parcurg meciurile ca pe o formalitate, până când ceasul le amintește brusc că sunt pe cale să piardă. Atunci, și doar atunci, Albiceleste își regăsește adevărata față. În fața Capului Verde și apoi a Egiptului, a fost nevoie ca Lionel Scaloni și jucătorii săi să fie la un pas de eliminare pentru a regăsi urgența, verticalitatea și iureșul care i-au făcut legendari.

O întrebare se impune înaintea sfertului de finală de sâmbătă cu Elveția: este această echipă condamnată să joace doar când simte frica de eșec?

Cifrele, mai întâi, pentru că ele descriu o echipă redutabilă pe hârtie, dar ciudat de vulnerabilă în apărare. Cu 14 goluri marcate în cinci meciuri, Argentina avea, înainte de sfertul de finală al Franței de joi, cel mai bun atac al turneului, la egalitate cu Les Bleus.

Între timp, Franța și-a dus totalul la 16 goluri după victoria cu Maroc, în timp ce Argentina urmează să joace la Kansas City cu Elveția, având un meci mai puțin disputat.

Arta de a-ți provoca singur frica

Dar problemele apar în cealaltă jumătate a terenului: în ultimele trei partide, cu Iordania, Capul Verde și Egipt, Argentina a primit cinci goluri, iar acestea nu au venit doar pe final de meci.

Ibrahim a deschis scorul încă din minutul 15 cu Egiptul, Tamari și Duarte au marcat după vreo oră de joc (minutul 55 și 59) cu Iordania și Cap-Vert, Zico a dus scorul la 2-0 în minutul 67, iar doar Cabral a înscris târziu, în prelungiri, în minutul 103.

Adevărata îngrijorare nu este că Argentina cedează doar pe final: problema e că lasă spații aproape în orice moment al meciului, fără să închidă cu adevărat jocul. Ceea ce, în schimb, se întâmplă doar în ultimul sfert de oră este reacția care îi permite să întoarcă soarta partidei.

Prima oră e cea a anesteziei. Cu Capul Verde, în optimi, Eurosport Argentina descria o echipă instalată liniștit în "controlul și răbdarea ei" în fața unor adversari prudenți, un scenariu care a dus la deschiderea scorului de către Messi în minutul 29... înainte ca Rechinii Albaștri, animați de o atitudine ireproșabilă, să egaleze și să ducă meciul în prelungiri.

Cu Egiptul, opt zile mai târziu la Atlanta, simptomul a fost și mai îngrijorător: 64% posesie, dar fără niciun moment de incisivitate, iar echipa a fost surprinsă încă din minutul 15 de o lovitură de cap a lui Yasser Ibrahim și apoi năucită în minutul 67 de Mostafa Zico. La 0-2, cu un sfert de oră rămas, Argentina nu mai alerga după egalare. Alerga să evite eliminarea.

Aici se schimbă scenariul și aici e esența problemei. În minutul 79, Cristian Romero reduce diferența cu o lovitură de cap. Patru minute mai târziu, Messi, deși ratase un penalty, profită de o respingere și egalează, marcând al optulea său gol la acest turneu. În prelungiri, Enzo Fernández finalizează un contraatac rapid și stabilește scorul la 3-2. Trei goluri în treisprezece minute, toate după minutul 79, pentru a întoarce un meci ce părea pierdut. Selecționerul Egiptului, Hossam Hassan, a rezumat perfect după meci: "Am fost mai buni la toate capitolele, mai puțin la rezultat." Repetarea acestui scenariu, în două meciuri consecutive eliminatorii, nu mai e o simplă coincidență.

Cu Egiptul, tocmai jucătorii intrați de pe bancă au declanșat revenirea. Gonzalo Montiel, intrat în minutul 73 când scorul era 0-2, i-a pasat chiar el lui Messi pentru 2-2 câteva minute mai târziu. Nicolás González, și el introdus pe parcurs, a adus în același timp ritmul care lipsea mijlocului argentinian încă de la început. Așadar, banca lui Scaloni nu are nevoie de reabilitare: mai degrabă primul unsprezece ridică semne de întrebare, ca și cum ar fi nevoie de un șoc extern, uman sau de scor, pentru a-i scoate dintr-o gestionare prea prudentă.

Suferința ca plan de joc

Rămâne aspectul psihologic, care reiese din fiecare declarație de după meci. Cuvântul care revine constant pe buzele jucătorilor argentinieni este suferință. "Am suferit din nou mult, dar asta e Cupa Mondială", a rezumat Messi la zona mixtă după meciul cu Egiptul, adăugând, cu lacrimi în ochi: "Grupul acesta nu renunță niciodată."

Nici selecționerul nu a reușit să-și termine interviul de la marginea terenului, copleșit de emoție. Această echipă, campioană mondială en-titre, cu un Messi de 39 de ani aflat, probabil, la ultimul său Mondial, pare să aibă nevoie de pericol pentru a-și regăsi motivația de a lupta.

Cel mai grăitor simbol al acestei teorii nu e tactic, ci cultural: după calificarea dramatică în fața Egiptului, jucătorii cântă în vestiar "La cuarta estrella", un imn compus special pentru acest Mondial, care îi evocă pe Maradona, Malvinele și presupusa despărțire a lui Messi de Cupa Mondială. Un cântec scris pentru suferință și răscumpărare, nu pentru demonstrații liniștite.

Pericolul acestui mecanism inconștient devine real înaintea duelului cu Elveția, sâmbătă la Kansas City. Conduși de Murat Yakin, elvețienii joacă primul lor sfert de finală din 1954 și vin cu o serie defensivă solidă: două meciuri consecutive fără gol primit în faza eliminatorie, 2-0 cu Algeria și apoi 0-0 după 120 de minute cu Columbia, calificându-se la penalty-uri.

Unii observatori elvețieni, precum consultantul Raoul Savoy la RTS, remarcă totuși o axă centrală "puțin fragilă", semn că nici Nati nu e de neînvins. Dar un adversar capabil să țină scorul egal două ore fără să clipească este exact cel mai incomod scenariu pentru o echipă care are nevoie să simtă pericolul pentru a reacționa.

Dacă Capul Verde și Egiptul i-au permis Argentinei să se trezească după ce au pus-o la încercare, nu există nicio garanție că Elveția va face aceeași greșeală generoasă. Să te joci cu timpul a funcționat de două ori la rând pentru campionii mondiali. Întrebarea, sâmbătă, este de câte ori poți câștiga la ruleta rusească.