În partea a doua a unui interviu exclusiv acordat Flashscore, antrenorul brazilian explică modul în care a câștigat încrederea unui vestiar dintr-o țară a cărei limbă nu o vorbea, ce a învățat de la Roberto Mancini, de ce răbdarea lui Arsenal cu Mikel Arteta a dat roade și unde vrea să lucreze în continuare.
Citește aici prima parte a interviului nostru cu Sylvinho!
Te-ai alăturat lui Manchester City ca jucător chiar înainte ca echipa să devină o forță uriașă. Ce îți amintești din acea perioadă și creazi ți-ai fi putut imagina ce avea să devină City?
„Este ceva la care mă gândesc mult în viață. Acum suntem mai în vârstă și începi să înțelegi că un proiect serios nu se construiește în doi, trei sau patru ani. Este nevoie de timp. Și nu era vorba doar despre bani. Făceau ceva extraordinar, construiau ceva la un nivel foarte înalt.
Când am ajuns acolo, Mark Hughes m-a invitat. Ideea era să începem ceva nou, iar eu cu siguranță nu mi-am imaginat cât de mare avea să devină proiectul. Aveau nevoie de oameni cu experiență, de oameni care câștigaseră trofee și aveau mentalitate de învingători. Așa că am mers acolo.
Echipa creștea și se adapta, cu jucători locali, jucători noi care soseau și încă o vedetă care se alătura lotului. Apoi, spre finalul lui decembrie, rezultatele nu erau cele mai bune și atunci a venit Roberto Mancini. Am dezvoltat o prietenie foarte frumoasă.
De două sau trei ori pe lună, mă chema în biroul lui și îmi spunea: «Sylvio, ce se întâmplă? De ce este așa?». Îi spuneam ce observam la jucători. Îmi amintesc că era foarte frig și voia să facă două antrenamente, iar eu i-am spus: «Uite, oamenii sunt supărați. Sunt mai puțin de două grade!»
Am încheiat sezonul pe locul cinci, iar Tottenham a ocupat locul de Liga Campionilor înaintea noastră. Dar deja vedeam că proiectul era unul serios. Apoi a trecut timpul, iar Roberto a câștigat Premier League. A fost un vis devenit realitate. Jucătorii s-au îmbunătățit, apoi a venit Pellegrini, dacă îmi amintesc bine, iar clubul a continuat să crească până la sosirea lui Pep.
Nu era un proiect de trei sau patru ani în care, dacă nu câștigai, pur și simplu te întorceai la început. Era ceva mult mai serios și mi-am dat seama de asta. De fapt, pe când eram încă la City cu Roberto, prin aprilie sau mai în acel sezon, mi-a spus brusc: «Sylvio, ce urmează? Trebuie să transfer jucători. Nu vrei să lucrezi cu mine?»
La acel moment, eram plecat de acasă de atât de mulți ani încât mă gândeam: «Nu știu. Poate voi locui în Barcelona sau la Sao Paulo. Părinții mei sunt acolo. Timpul trece». Dar m-a înțeles perfect. Nu a luat-o personal. A spus pur și simplu: «Hei, Sylvio, te înțeleg».
După o carieră de 20 de ani în care ai călătorit în toată lumea, începi să te gândești unde vrei să locuiești, la soția ta, la copii, la părinți. În 2014, m-a sunat în cele din urmă pentru a lucra împreună la Inter Milano.”
Ce ai învățat de la Mancini despre gestionarea unei echipe și, mai ales, a unui vestiar?
„Roberto este o persoană foarte specială. Este antrenor, un învingător și un om cu multă demnitate și noblețe. Se poate enerva și a fost mereu supus unei presiuni și unei atenții uriașe, dar, în profunzime, este o persoană foarte nobilă. Are mereu grijă de jucătorii săi.
De exemplu, putea avea o ceartă cu un jucător la antrenament. Puteau să nu fie de acord sau chiar să aibă o confruntare, dar știam că, data următoare când intra în vestiar, Roberto avea să-i spună: «Am nevoie de tine». Iar jucătorul răspundea: «Bine». Poate că avea o altă ceartă cu el, dar duminică tot îl titulariza, pentru că știa că jucătorul era suficient de bun. Așa era Roberto. Își înțelegea foarte bine echipele.
Era, de asemenea, foarte bun la dezvoltarea jucătorilor tineri. Spunea: «Băiatul ăsta se potrivește. Băiatul ăsta îmi oferă ceva». Poate că jucătorul nu îi oferea prea multe în acel moment, dar trei sau patru luni mai târziu Roberto spunea: «Acum o face. Îmi amintesc ce ai făcut acum trei luni».
Înțelegea că jucătorii au personalități diferite și îi simțeai prezența în vestiar.
Noi, antrenorii, spunem mereu că putem învăța ceva de la fiecare om cu care lucrăm. Pot lua câte ceva de la Arsene Wenger, de la Pep Guardiola, de la Frank Rijkaard sau de la Mancini. Dar, la sfârșitul zilei, sunt Sylvinho, iar autenticitatea rămâne autenticitate. De la Roberto am preluat multe dintre lucrurile pe care le vezi în vestiar: prezența lui, personalitatea și modul în care își gestionează jucătorii.”
Primul tău post de antrenor principal a fost la Lyon, în perioada în care aveai și o ofertă de la naționala U23 a Braziliei. Te gândești vreodată că ar fi trebuit să alegi cealaltă variantă?
„După șapte ani mă întrebi: «Ai regretat?». Mă înnebunești! Dar îți răspund: da și nu. Timpul trece, iar timpul este un lucru minunat. De multe ori nu ne place momentul prin care trecem, dar acum, ca antrenor, înțeleg că și momentele dificile te învață ceva. Ca jucător, te poți accidenta și nu îți dorești asta, dar înțelegi că face parte din viață. Timpul îți oferă lucruri, iar apoi te ajută să te vindeci.
Este adevărat că Lyon nu a fost cea mai bună experiență din lume pentru mine. Dar asta nu s-a întâmplat din cauza clubului. Clubul era excelent, iar oamenii de acolo erau foarte serioși și extraordinari. Revin la aceeași idee: totul trebuie să funcționeze, de la conducerea organizației până la ultimul jucător. Ca antrenori, nu găsim întotdeauna ușor mediul potrivit.
Privește munca noastră din Albania. Președintele, Armando Duka, care lucrează și cu UEFA, a fost foarte clar când ne-a sunat: «Aceasta este ideea. Vrem să veniți aici și vrem tot ce aveți mai bun, pentru că știu că puteți face asta». Iar noi am spus: «Perfect, să mergem».
Am jucat la Campionatul European din 2024 și am încheiat pe primul loc în grupa de calificare, înaintea Poloniei și a Cehiei. Apoi, în următoarea campanie de calificare, am terminat pe locul al doilea, în spatele Angliei, cu Serbia luptând și ea pentru locul secund, iar în cele din urmă am jucat un baraj împotriva Poloniei. Am pierdut și am ratat Cupa Mondială.
Dar, revenind la întrebarea ta, nu, nu regret decizia. Un club, un oraș, o țară, Ligue 1, toate acestea sunt frumoase. Așteptarea este mereu să faci din ce în ce mai bine. Dar revin la timp. Timpul m-a ajutat să procesez totul și să înțeleg multe lucruri.
Uneori bei o cafea bună cu cineva, iar acea persoană spune: «Hei, asta va dura o viață». Iar eu spun: «Calmează-te. Să vedem dacă durează o viață. Să bem o a doua cafea și apoi o a treia». Asta este viața.
Am fost foarte fericit cu această experiență, chiar dacă a fost dificilă. Și este adevărat că exista și un proiect la naționala U23 a Braziliei.”
Perioada ta la naționala Albaniei a început cu o înfrângere în Polonia, dar nu ai mai pierdut în acea campanie și te-ai calificat la EURO. A fost cea mai bună experiență din cariera ta de antrenor de până acum?
„Da, ai dreptate. Am lucrat la Cupa Mondială cu Brazilia, dar eram secund. A fost o experiență foarte bună, însă, desigur, nu aveam totul în mâinile mele. În Albania, întregul proiect și toată responsabilitatea îmi aparțineau. Iar calificarea a fost specială. Am pierdut cu Polonia în primul meci, apoi nu am mai pierdut.
Am fost foarte puternici. De fapt, echipelor care trebuiau să joace împotriva noastră nu le-a plăcut deloc. Ne considerau foarte organizați, foarte buni și foarte greu de învins. Știam exact ce aveam de făcut pe teren. Iar în Europa, după Cupa Mondială, cred că EURO reprezintă cea mai mare scenă. Acolo vrei să fii.
Din nefericire sau poate din fericire, am ajuns într-o grupă foarte dificilă, cu Croația, Spania și Italia. Dar ne-am bucurat de experiență. Am spus: «Băieți, să-i dăm drumul». Am jucat cel mai bun meci împotriva Croației. A fost un meci despre care am simțit că trebuie să-l câștigăm. Împotriva Italiei nu am avut o prestație la fel de bună. Apoi a fost Spania. Experiența a fost atât de importantă și, în același timp, atât de frumoasă.”
Erai un brazilian la conducerea unei naționale care nu era a țării tale. Cum ai reușit să te apropii de jucătorii albanezi și să-i faci să creadă în ideile tale?
„Jucătorii creează munca și, în cele din urmă, fac posibil tot ceea ce încercăm să realizăm. Ca antrenor și, de asemenea, ca om cu o carieră lungă de jucător, știu că, dacă un antrenor îți spune: «Trebuie să faci asta, asta și asta», dar apoi nu vezi lucrurile întâmplându-se pe teren, începi să te gândești: «Bine, să vedem». Dar dacă antrenorul îți oferă o idee, iar tu ieși pe teren, creezi două ocazii și ești aproape să înscrii două goluri, atunci începi să crezi. Spui: «Bine, poate chiar funcționează».
Aceasta este munca noastră, a antrenorilor. O mare parte a muncii se desfășoară în spatele scenei. Poți începe la șase, șapte sau opt dimineața și să lucrezi până la șase, șapte sau opt seara. Dacă ai un meci la 20:30, poți lucra până la 22:30. Apoi trebuie să urmărești meciul, să-l analizezi și să te pregătești pentru următorul. În zilele dinaintea unui meci, poți ajunge la 15 sau 16 ore de muncă pe zi. Iar când jucătorii văd acea muncă, imaginile și detaliile, încep să înțeleagă. Spun: «Hei, noi credem în asta». A fost foarte important pentru noi.
„Dar nu a fost vorba doar despre fotbal. Am venit împreună cu Doriva, care fusese alături de mine la Celta Vigo, și cu Pablo Zabaleta, fostul jucător argentinian al lui Manchester City. Împreună am dezvoltat o relație tehnică și tactică foarte bună, dar și o relație umană foarte puternică atât cu jucătorii, cât și cu oamenii din jurul echipei.
Am ajuns într-o țară a cărei limbă nu o cunoșteam. Din fericire, mulți oameni vorbeau italiană, iar perioada în care am lucrat cu Roberto Mancini la Inter m-a ajutat și în privința limbii. Există și lucruri care îi apropie pe oameni. Suntem latini, sud-americani. Nu știu exact cum să explic, dar ne plac contactul, îmbrățișările, să stăm împreună și să bem o cafea bună.
Îmi amintesc că am urcat la etajul patru al clădirii federației pentru a bea o cafea și am văzut acolo un agent de securitate. Era foarte politicos și s-a dat înapoi, dar i-am spus: «Nu, așază-te». Mi-am băut cafeaua, am stat puțin cu el, am discutat și apoi am plecat. Aceste lucruri mărunte contează. Am fost primii membri ai staffului care au locuit în Tirana și au lucrat zilnic la federație. Președintele îmi spunea mereu: «Federația este aici, așa că trebuie să locuiești în oraș». Iar eu am fost bucuros să fac asta și să lucrez îndeaproape cu echipa.
Jucătorii au observat aceste lucruri. Mă întrebau: «Cum locuiești aici, în Tirana? Îți place? Te simți confortabil?». Iar eu le răspundeam: «Desigur. Sunt acasă, sunt cu soția mea. Poate că nu sunt în Brazilia, dar trăiesc bine». Relația noastră cu federația și cu Albania va fi eternă.”
Perioada ta la naționala Albaniei s-a încheiat în mai 2026. Ai vrut să continui sau ambele părți au simțit că acest ciclu s-a încheiat?
„Discutasem deja despre asta cu președintele și am simțit că era finalul unui ciclu. Federația crescuse mult, noi crescuserăm mult și a venit un moment în care ambele părți au simțit că nu mai era nimic de adăugat. Președintele, Armando Duka, este o persoană foarte inteligentă. A fost un acord foarte bun între ambele părți, iar el știa munca pe care o făcuserăm acolo zi de zi, munca neobosită.
Îmi amintesc o sâmbătă în care a venit să vadă stafful și a spus: «Vă rog, am nevoie ca tot stafful să fie aici, la federație, sâmbătă. Sunt câteva lucruri despre care trebuie să discutăm».
Noi am spus: «Dar nu lucrăm sâmbăta». Iar el a răspuns: «Știu, dar am nevoie de patru oameni aici pentru discuții». Așa că ne așezam în jurul unei mese și toată lumea venea cu plăcere. Încă patru ore de muncă, nicio problemă. Așa se întâmpla mereu.
Acesta era tipul de relație pe care o aveam. A fost o relație frumoasă și, în cele din urmă, a fost finalul unui ciclu pentru ambele părți.”
Fostul tău club, Arsenal, a renăscut sub conducerea lui Mikel Arteta. Cum vezi ceea ce a construit acolo?
„Asta este fotbalul. Totul trece prin etape și cicluri diferite. Acum sunt antrenor, așa că văd lucrurile diferit. Oamenii se uită adesea la un club și spun: «Dar de ce nu câștigă?». Însă fiecare club trece prin perioade diferite. Privește Barcelona. A fost o perioadă în care juca în trei sau patru finale de Liga Campionilor, iar apoi lucrurile s-au schimbat. Real Madrid a trecut, de asemenea, prin propriile cicluri.
Când am început să lucrez cu Roberto Mancini în 2014, Inter nu mai era aceeași echipă care câștigase tripla și toate acele trofee. Era în reconstrucție. Și Milan a trecut printr-o perioadă lungă înainte să câștige un alt Scudetto. Același lucru se poate spune despre Manchester United și despre multe alte cluburi mari.
Așa văd eu Arsenal. Ca antrenor, înțelegi cât de dificil este, pentru că oameni din toată lumea urmăresc echipa și așteaptă rezultate. Dar construirea unei echipe necesită timp.
Când lucram cu Albania, urmăream multe echipe diferite. Ne uitam la Anglia și Spania, iar Arsenal era una dintre sursele noastre de inspirație. Ca staff, o studiam pentru că puteam prelua multe lucruri din modul ei de joc. Stilul era destul de apropiat de al nostru, iar modul în care jucătorii se mișcă și se organizează este urmărit de mulți antrenori.
Arteta a câștigat Premier League și FA Cup și a readus-o pe Arsenal în Liga Campionilor. Se vede cât de mult se dedică muncii. Din primul minut al zilei până în ultimul, acest lucru se observă în interviurile sale, în felul în care se comportă și în modul în care controlează echipa.
Dar când vorbești despre Mikel Arteta, trebuie să privești și întreaga structură. Ca antrenor, mă uit la tot, de sus în jos: președintele, directorul sportiv, managerul și stafful său, până la ultimul jucător. Lucrurile funcționează pe teren când toți înțeleg aceeași idee și lucrează pentru același obiectiv.
Mulți oameni spun: «Arsenal nu a câștigat în primul an, nu a câștigat în al doilea an...». Dar echipa progresa. A terminat pe locul doi, iar acest lucru nu este ușor.
De aceea cred că ai nevoie de răbdare. Dacă construiești ceva și termini pe locul doi de două sau de trei ori înainte să câștigi în cele din urmă, tot este o muncă extraordinară. Din punctul meu de vedere, Arsenal a trecut prin acei ani cu un motiv și a reușit să se bucure de proces. Acum putem vedea rezultatele acelei munci.”
Îl cunoști pe Joan Laporta din perioada petrecută la Barcelona. Acum, când este din nou președinte, vezi aceeași pasiune la el?
„Îmi este greu să spun, pentru că nu sunt acolo în fiecare zi, dar m-a invitat recent la un meci. Mulți dintre oamenii din jurul lui sunt aceiași ca atunci când eram acolo, iar Deco este, de asemenea, foarte apropiat de el. Cunoscându-l pe Joan și știindu-i pasiunea, îmi imaginez că pasiunea pentru Barcelona este încă acolo. Cred că este autentică.
Și trebuie să spun că antrenorul său este foarte bun. Hansi Flick este un antrenor extraordinar. Face o treabă foarte bună pe teren și are o relație foarte bună cu jucătorii. Din ceea ce aud și văd, Barcelona se pregătește foarte bine pentru ani mai de succes. Am auzit că era considerată una dintre favoritele la câștigarea Ligii Campionilor și știm cât de mult înseamnă această competiție pentru Barcelona. Acolo este mereu o obsesie.
Dar este dificil. Au existat jucători care s-au numărat printre cei mai buni din lume și tot nu au reușit niciodată să câștige Liga Campionilor. Nu doar câțiva, ci mulți. Când urmărești meciurile Barcelonei, vezi multă energie pe teren și multă conexiune. Vezi jucători extraordinari, dar poți observa și că există muncă. Totul este serios. Îi văd cu multă dorință de a realiza ceva important.”
După atât de mult timp petrecut la o națională, te vezi revenind în fotbalul de club? Care este planul pentru următorul capitol?
„Din punct de vedere tehnic și personal, mă simt foarte pregătit pentru următorul pas. În stafful meu am un brazilian, un argentinian, un italian și oameni de alte naționalități, așa că avem un grup foarte internațional. Cu limbile pe care le vorbim, putem lucra în Portugalia, Spania, Anglia, multe alte țări europene, America de Sud, Statele Unite și în alte părți.
Sunt calm, pentru că știu că înveți din tot ceea ce trăiești. Sunt încă tânăr și mai am multe de învățat, dar viața mi-a oferit deja multe. Așa că mă simt pregătit să lucrez în Europa, în lumea arabă, în Brazilia sau chiar în Japonia. Desigur, Europa este prioritatea. Este Mecca fotbalului, locul în care jocul continuă să se dezvolte la cel mai înalt nivel.
Acum este vorba despre așteptarea momentului potrivit. Oportunitatea ideală va apărea. Este puțin ca în viață. Te poți pregăti, dar trebuie și să aștepți momentul potrivit.
Așadar, da, mă simt foarte pregătit pentru un club care are un proiect clar, vrea să se dezvolte, vrea să construiască ceva și are condițiile necesare pentru a face acest lucru. Și mi-ar plăcea să fac asta în Europa.”
Primește știri despre echipele și jucătorii tăi favoriți
Transferuri, știri, interviuri: Activează notificările pentru știri despre jucătorii și echipele tale preferate.
