Până la debutul competiției, iată cinci povești emoționante sau controversate care s-au petrecut în istoria Jocurilor Olimpice de vară.
Barcelona 1992 - Un sprint într-un picior
Jocurile Olimpice reprezintă visul suprem al oricărui atlet, iar pregătirea este în așa fel organizată astfel încât forma maximă să fie atinsă în cele câteva zile de competiție organizate o dată la fiecare patru ani.
Pentru sprinterul britanic Derek Redmond ediția din 1992 a Jocurilor Olimpice, găzduită de Barcelona, trebuia să fie o revanșă mult așteptată după ce cu patru ani mai devreme, la Seul, orice șansă la medalie pe care o avea, a dispărut cu câteva minute înainte de prima sa cursă.
O accidentare la tendonul lui Ahile l-a forțat să renunțe chiar înainte de primul tur al calificărilor spre marea finală a probei de 400m liber, astfel că visul olimpic a trebuit să fie amânat cu patru ani.
În 1991 a ajutat ștafeta britanică să obțină o victorie șocantă în cursa de 4x400m la Campionatele Mondiale, iar un an mai târziu era considerat unul dintre favoriții la medalii.
La Barcelona a înregistrat cel mai rapid timp al primei runde, iar în sferturile de finală și-a câștigat seria într-o manieră impresionantă.
Dezastrul avea să lovească, însă, în semifinale.
Plecat de pe culoarul cinci, Redmond a avut un start perfect și părea că se îndreaptă spre o calificare lejeră când, cu 150 de metri înainte de linia de sosire, a auzit un pocnet înfundat.
Tendonul i-a cedat și s-a prăbușit la pământ în timp ce era depășit de ceilalți competitori.
”Când i-am văzut pe cei de la Crucea Roșie îndreptându-se spre mine am realizat că voi fi scos pe targă din Stadionul Olimpic și sub nicio formă nu îmi doream acest lucru. Mi-am spus că trebuie să termin cursa, chiar dacă aș muri la final”, a spus Redmond după cursă.
În timp ce șchiopăta spre linia de sosire, un bărbat și-a făcut loc printre spectatori, a spart cordonul de securitate și a alergat spre atletul într-o durere fizică evidentă.
Era tatăl lui, Jim Redmond, care l-a sfătuit pe fiul său să renunțe.
”Trebuie să termin cursa”, i-a spus Derek, iar tatăl a înțeles că nu poate face nimic pentru a-l scoate de pe pistă , și-a pus brațele în jurul fiului său și l-a ajutat să meargă spre linia de sosire, în uralele unui întreg stadion care a asistat la unul dintre cele mai emoționante momente din istoria Jocurilor Olimpice.
”Gestul meu a avut un impact enorm pentru că sublinia perfect spiritul olimpic... nu despre câștigare, ci despre a lua parte”, a mărturisit peste ani Derek Redmond.
Los Angeles 1984 - Cel mai lung tur din istorie
Cu opt ani înainte de cursa emoționantă a lui Derek Redmond avusese loc o întâmplare oarecum similară la ediția de la Los Angeles.
Pentru prima dată în istoria Jocurilor Olimpice a fost organizată o cursă feminină de maraton, până atunci considerându-se că femeile nu sunt capabile din punct de vedere fizic să alerge infama distanță de 42,195 km.
Pe o căldură de 32 grade Celsius, americanca Joan Benoit și-a respectat statutul de favorită și a terminat cursa în 2h 24m 52s, dar ce s-a întâmplat în spatele ei avea să atragă și mai mult atenția.
Mai întâi, după ceva mai mult de jumătate de cursă, neo-zeelandeza Anne Audain le-a cerut spectatorilor să o îndrepte către un punct de prim ajutor, însă nimeni nu știa unde ar putea fi amplasat acesta, astfel că atleta a mai continuat o vreme până când s-a prăbușit la picioarele a doi pompieri care își luaseră o zi liberă pentru a urmări cursa. Aceștia au luat-o și au dus-o la spital, unde și-a revenit după severa deshidratare.
Dar, la douăzeci de minute după ce Joan Benoit câștiga triumfla prima cursă olimpică de maraton, o altă atletă își făcea apariția pe pista Stadionului Olimpic.
Gabriele Andersen-Scheiss, o instructoare de schi din SUA în vârstă de 39 de ani, aproape că delira în momentul în care mai avea de parcurs un tur de pistă.
”Arăta ca un taur la finalul unei corride”, a scris New York Times după acea cursă, în care 77 de mii de spectatori urmăreau cu sufletul la gură ce se întâmplă cu atleta americană.
Doctorii s-au repezit către ea pentru a o ajuta, însă cu ultimele forțe i-a respins, regulamentul interzicând orice interferență din afară.
Făcând câțiva pași și apoi oprindu-se pentru a-și aduna ultimele fărâme de energie, Andersen-Scheiss a avut nevoie de 5 minute și 44 de secunde pentru a încheia ”cel mai lung tur” din istorie.
S-a clasat pe locul 37, dar determinarea ei de a termina cursa a fost cea care a captivat audiențele din întreaga lume.
”Am încercat să mă relaxez și să îmi recapăt controlul asupra mișcărilor mele. Dar pur și simplu nu am putut face asta. Îmi era rău. Cred că am avut câteva momente în care nu mai era perfect conștientă. Îmi aduc aminte unele părți, pe altele nu”, a povestit după câțiva ani atleta despre momentele dramatice ale primei curse olimpice de maraton.
Montreal 1976 - Un genunchi rupt pentru o medalie de aur
Concursul de gimnastică de la Olimpiada de la Montreal, din 1976, înseamnă în primul rând performața inegalabilă a Nadiei Comăneci, care a dat peste cap tabela de afișaj, incapabilă să afișeze prima notă de 10 din istorie.
Dar în Canada gimnastica a mai oferit o poveste emoționantă, care a trecut, însă, oarecum neobservată.
În concursul masculin pe echipe, japonezul Shun Fujimoto a simțit ”ca și cum ar avea aer în genunchi” după una dintre diagonalele efectuate la sol.
Era o fractură de rotulă, o accidentare care în mod normal ar fi pus capăt concursului pentru orice gimnast. Nu și pentru Fujimoto, însă, care a decis că nu le va spune nimic colegilor și medicilor din echipă, pentru a nu se pierde concentrarea din lupta pentru medalia de aur.
La cal cu mânere, un aparat care nu pune o foarte mare presiune pe genunchi, Fujimoto a obținut nota 9,5, dar la inele lucrurile stăteau cu totul altfel, pentru că aterizarea avea să fie cu siguranță una dureroasă.
”Am știut că dacă postura mea nu va fi bună chiar și la aterizare, nu voi primi o notă bună. Știam că trebuie să încerc să uit de durere”, a declarat după concurs Shun Fujimoto.
Și, într-adevăr, aterizarea aproape că l-a pus în scaunul cu rotile. Durerea pe care a resimțit-o l-a străpuns ca un cuțit, dar a reușit să-și păstreze echilibrul, piciorul drept destabilizându-se doar ușor.
În lacrimi de durere, a primit nota 9,7, cea mai mare pe care a primit-o vreodată în cariera sa la acest aparat.
A fost, însă, evident pentru medici că ceva nu este în regulă cu sportivul japonez, aterizarea agravând fractura de rotulă și rupându-i ligamentele încrucișate. Doctorii i-au spus șocați că dacă va încerca să continue ar putea rămâne handicapat pe viață.
Sacrificiul colegului lor a dat aripi echipei Japoniei care a câștigat aurul olimpic, în cea mai strânsă competiție olimpică din istorie: 576,85 vs 576,45.
Întrebat ani mai târziu despre efortul său și dacă ar mai face acel sacrificiu încă o dată, Fujimoto a răspuns direct: ”Nu, nu l-aș mai face”.
Munchen 1972 - Cel mai mare furt din istorie?
Ediția muncheneză din 1972 a rămas în istorie pentru atacul terorist petrecut în campusul olimpic, sportivi și antrenori israelieni fiind răpiți și unii dintre ei uciși de gruparea ”Septembrie Negru”.
Dar, Olimpiada germană a mai oferit și alte momente dramatice, din fericire doar de natură sportivă.
Echipa de baschet a SUA nu pierduse niciodată un meci olimpic, o performanță unică care cuprindea 62 de dueluri, astfel că era considerată marea favorită a finalei olimpice cu URSS.
Milioanele de americani care sperau să vadă la tv un alt succes răsunător al echipei lor au asistat, însă, neputincioși la unul dintre cele mai controversate meciuri de baschet din istorie.
După o bătaie pe teren, cel mai bun marcator al americanilor, Dwight Jones, a fost eliminat, astfel că sovieticii au reușit să echilibreze disputa și să conducă cu 44-36 cu opt minute înainte de final.
Dar, cu șase secunde înainte de final, americanii au reușit să reducă diferența la doar un punct (48-49), înainte ca Aleksandr Belov, prins într-o capcană de adversari, să dea o pasă greșită, care a fost interceptată de Doug Collins, care a transformat cele două aruncări libere dictate după un fault asupra sa.
SUA aveau acum un punct avans, cu trei secunde rămase de joc. Americanii au izbucnit în urale după ce sovieticii nu au reușit să marcheze în timpul rămas, doar pentru ca bucuria lor să fie stopată de intervenția arbitrilor, care în hărmălaia din sală nu-l auziseră pe antrenorul sovietic cerând time-out.
Inițial s-a considerat că mai rămăsese doar o secundă de joc, dar apoi cronometrul a fost restabilit la trei secunde de arbitri.
Șocați, americanii au revenit pe teren doar pentru că li se spuseră că dacă nu o vor face, vor pierde meciul la ”masa verde”.
Încercarea sovieticilor de a marca a fost și de această dată respinsă, aruncarea lui Edeshko fiind prea scurtă pentru a modifica tabela și din nou a izbucnit bucuria în tabăra adversă.
Dar, șoc: arbitrul responsabil cu cronometrul nu dăduse drumul la ceas, astfel că se impunea reluarea ultimelor trei secunde.
Furioși, americanii au luat serios în considerare retragera echipei, considerând că au câștigat ”pe bune” de două ori întâlnirea.
Jocul s-a reluat pentru a treia oară, dar de această dată sovieticii aveau să găsească coșul câștigător. Edeshko a lansat o pasă lungă peste tot terenul către Belov. Acesta a dărâmat doi americani în lupta pentru minge, înscriind apoi un coș simplu pentru două puncte.
Furia americanilor a atins apogeul, antrenorii argumentând că o astfel de fază nu putea să se petreacă în spațiul a doar trei secunde, dar arbitrii bulgari au rămas de această dată impasibili: sovieticii erau noii campioni olimpici.
Americanii au refuzat medaliile de argint, care au fost depozitate într-un seif din Elveția, și au rămas cu gustul amar a ceea ce ei au descris ca fiind ”cel mai mare furt” din istoria baschetului.
Tokyo 1964 - Bătălia sexelor
Sportul internațional nu a dus niciodată lipsă de acuzații de fraudă, unele fondate, altele nu. La acest capitol se înscriu și acuzațiile privind sexul anumitor competitori.
Timp de aproape 30 de ani înainte de olimpiada japoneză din 1964, existaseră tot felul de zvonuri privind sexul unor presupuse femei atlet, dar niciodată nu s-au putut dovedi cu exactitate aceste acuzații.
În finala olimpică al 100m, poloneza Stanislawa Walasiewicz a terminat pe locul al doilea, dar și-a acuzat rivala de prima poziție, americanca Helen Stephens, că este de fapt un bărbat.
Poloneza însăși fusese bănuită că ar fi de fapt bărbat, astfel că se presupune că ar fi știut ce presupune că înseamnă asta, dar și în cazul ei bănuiala nu a putut fi confirmată. Doar că în 1980, ucisă în mod accidental într-un schimb de focuri din Ohio, autopsia fostei atlete care a devenit între timp cetățean american cu numele de Stella Walsh, a arătat că ea era de fapt un el.
La Jocurile Olimpice de la Tokyo din 1964, Ewa Klobukowska a cucerit bronzul în finala feminină de 100m, pentru ca apoi să ajute echipa poloneză să câștige aurul și să stabilească un record mondial în ștafeta de 4x100m.
Dar, trei ani mai târziu, după ce trecuse un test vizual, ea a fost suspendată după un test de cromozomi, descoperindu-se că ”avea un cromozom în plus” și astfel nu putea fi considerată eligibilă pentru concursurile feminine.
În prezent, această anomalie genetică nu mai reprezintă un motiv de suspendare, dar atunci a determinat forurile internaționale să îi ia medaliile și să anuleze recordul mondial, deși coeechipierele sale și-au putut păstra titlurile olimpice.
”Știu ce sunt și cum mă simt. Este un lucru murdar și stupid pe care să mi-l faci”, a declarat Klobukowska, care a suferit apoi o depresie în timp ce a trecut printr-o serie de operații pentru a corecta ”anomalia sa genitală”.
Dar Olimpiada japoneză nu a dus lipsă de astfel de controverse. Surorile rusoaice Tamara și Irina Press erau, de asemenea, bănuite că fie sunt bărbați, fie au fost injectate cu hormoni masculini, care le-au făcut să aibă un fizic neobișnuit pentru niște femei.
Tamara a câștigat aurul olimpic în probele de disc și aruncarea greutății, în timp ce sora sa Irina a câștigat proba de pentatlon.
A fost, însă, și ultima lor apariție olimpică, pentru că din 1968 au fost introduse testele privind determinarea sexului, iar cele două surori s-au retras subit din toate competițiile.