Una dintre diferențele fundamentale dintre cele două sisteme este dată de jucătorul care oferă lățime în joc. Într-o formație cu trei fundași centrali, acest rol îi revine întotdeauna fundașului de bandă.
„Ei sunt responsabili automat pentru menținerea lățimii terenului, atât în treimea ofensivă, cât și în cea defensivă. Este extrem de solicitant. Trebuie să fie suficient de buni din punct de vedere defensiv, dar și creativi și productivi în faza de finalizare, practic la nivelul unei extreme,” explică specialistul în date al Flashscore, Marek Kabat.
Cu patru fundași, așezarea este mai flexibilă: lățimea poate fi asigurată de o extremă, de un fundaș lateral sau printr-un sistem hibrid. Este, de asemenea, o variantă mai puțin solicitantă pentru fundașii centrali.
„Ei nu trebuie să apere la fel de multe spații lăsate libere în spatele fundașilor de bandă, ca într-un sistem cu trei fundași, și nu au nevoie de calitățile atletice necesare pentru a opri extremele. De asemenea, nu li se cere să înainteze cu mingea în faza de construcție,” compară analistul.
Potrivit lui, niciunul dintre modele nu este prin definiție mai ofensiv sau mai defensiv. Datele arată însă că sistemul cu trei fundași este folosit mai des de echipe considerate mai slabe pe hârtie sau aflate în partea de jos a clasamentului: „Oferă multe avantaje în ceea ce privește compactarea și apărarea careului.”
Manchester United a oferit sezonul trecut un exemplu excelent al diferențelor dintre cele două principii, schimbarea fiind determinată de înlocuirea antrenorului. La începutul anului calendaristic, Ruben Amorim a fost înlocuit de Michael Carrick. În timp ce antrenorul portughez se baza pe o formație cu trei fundași centrali (3-4-2-1), Carrick a schimbat-o imediat după preluarea echipei și folosește acum un 4-2-3-1.
„Amorim a preluat un lot care nu era potrivit pentru sistemul său. De exemplu, Bruno Fernandes a trebuit să joace într-un dublu pivot, în locul rolului mai avansat de număr 10 dintre linii, ceea ce nu i-a valorificat calitățile,” subliniază Kabat.
Kobbie Mainoo, la rândul său, nu era potrivit din punct de vedere fizic pentru a îndeplini atât sarcini defensive, cât și de tranziție în aceeași poziție, astfel că nu a jucat prea mult, potrivit lui Kabat. Nici fundașii laterali și Lisandro Martinez nu se potriveau prea bine sistemului.
„Carrick a avut succes la început în principal pentru că i-a readus pe jucători în pozițiile lor naturale și le-a permis să-și valorifice calitățile,” explică el. Chiar și el întâmpină acum dificultăți, în opinia lui Kabat, în a găsi rolul ideal pentru jucătorii săi, inclusiv pentru Patrick Dorgu.
O altă diferență majoră dintre cele două sisteme este modul în care sunt folosite în anumite competiții. În timp ce marea majoritate a echipelor din Premier League și LaLiga preferă patru fundași, linia de trei este mult mai frecvent întâlnită în Serie A și Bundesliga. În Europa Centrală (Cehia, Slovacia și Polonia), cele două opțiuni sunt echilibrate.
„Întrebarea nu ar trebui să fie care abordare este mai bună sau mai populară. Totul depinde de ceea ce vrea antrenorul să obțină și de instrumentele și jucătorii pe care îi are la dispoziție,” spune Kabat.
Antrenorii din Premier League, în special, au dus formațiile defensive cu un pas mai departe. Pep Guardiola a făcut acest lucru în perioada petrecută la Manchester City, învățându-l pe Josko Gvardiol să pătrundă în interior din poziția de fundaș stânga, un sistem adoptat ulterior și de alții.
Apoi există jucători hibrizi, precum David Hancko. La Atletico Madrid, el joacă în centrul unei linii de patru fundași, în timp ce pentru Slovacia evoluează în partea stângă.
„Motivul este că echipei naționale îi lipsește calitatea în ultima treime. Cu excepția lui Lukas Haraslin, nimeni nu aduce în mod constant acolo calitate de nivel european. Prin urmare, Hancko pătrunde în interior din stânga, în spațiul dintre linii, jucând practic precum un număr 8, în timp ce Haraslín oferă lățime. Această combinație a produs cele mai periculoase momente ale Slovaciei,” explică Kabat.
Nici pentru linia de trei fundași nu există un singur mod de utilizare. Ea poate avea un caracter ofensiv, după cum a demonstrat Xabi Alonso la Leverkusen, sau unul defensiv, așa cum a folosit-o Oliver Glasner la Crystal Palace.
„Este un exemplu excelent despre modul în care un sistem mai rigid poate maximiza potențialul unei echipe. Cu acest sistem a câștigat Cupa Angliei, Community Shield și Conference League. Echipa sa se apără într-un blocaj mediu, se bazează pe compactarea defensivă și își creează ocaziile în principal prin contraatacuri rapide,” notează analistul.
Cu toate acestea, Xabi Alonso menționat anterior întâmpină în prezent dificultăți în a-și pune în practică abordarea la Chelsea, în ciuda succesului obținut la Bayer. The Blues au primit deja 13 goluri, cele mai multe din Premier League.
„La Leverkusen, Alonso a rezolvat problema printr-un sistem hibrid. Pe de o parte, Jeremie Frimpong a jucat practic ca o extremă și a menținut lățimea în jumătatea adversă, în timp ce, în partea cealaltă, Alejandro Grimaldo a evoluat mai degrabă ca un fundaș stânga tradițional. La Chelsea, îi are pe Palmer și Rogers ca doi decari, ceea ce reprezintă o utilizare ideală a ambilor jucători, însă profilul fundașilor de bandă creează riscuri defensive,” avertizează Kabat.