1987: Pat Cash, Australia triumfătoare
În anii '80, numele mari câștigau marile turnee. Aproape fiecare ediție de Grand Slam a fost câștigată de un jucător care fusese numărul 1 mondial. Toate cu excepția anului 1987, când Pat Cash a eliminat toți favoriții și a câștigat în stil mare singurul său Grand Slam.
În ultimele trei tururi, australianul i-a învins pur și simplu pe Mats Wilander, Jimmy Connors și Ivan Lendl. Și de fiecare dată în doar trei seturi. Fusese de două ori finalist laAustralian Open (care nu avea totuși proeminența actuală). Nici el nu este străin de lumina reflectoarelor, dar felul în care a aliniiat legende după legende, îi conferă un loc special.
1994: Conchita Martinez, prima pentru totdeauna
În 1994, Martina Navratilova avea 37 de ani. O adevărată regină a terenurilor de iarbă, ea urma să încerce ceva ce nimeni nu mai făcuse până atunci: să câștige Wimbledon de 10 ori. A depășit toate obstacolele pentru a ajunge în finală, cu cea de-a 10-a farfurie cu apă de trandafiri a lui Venus în vizor.
S-a împiedicat de o adversară neașteptată: Conchita Martinez. Spaniola poate că era locul 3 mondial, dar nu jucase niciodată o finală pe iarbă. După ce a dispus de Lori McNeill cu 10-8 în setul al treilea în semifinale, s-a impus în trei seturi pentru a-și adjudeca singurul titlu de Grand Slam și a devenit prima spaniolă care câștigă Wimbledon.
1996: Richard Krajicek, olandezul zburător
În 1996, olandezul fusese un jucător bunicel în circuitul ATP. Un jucător ofensiv, cu un serviciu mare, era considerat capabil de o performanță frumoasă într-un Grand Slam.
În sferturile de finală ale ediției din 1996, l-a dominat pe nimeni altul decât pe Pete Sampras. Între 1993 și 2000, nimeni altcineva nu a reușit să facă acest lucru la Wimbledon. A confirmat această performanță dominându-i pe anonimii Jason Stoltenberg și Malivaï Washington într-o ediție plină de surprize și a ajuns să câștige singurul său Grand Slam. Totul fără să piardă vreun set. Și până în prezent, niciun alt olandez nu a mai câștigat un turneu major.
2001: Goran Ivanisevic, renașterea neașteptată
Stoltenberg, menționat mai sus, l-a eliminat pe Goran Ivanisevic în sferturile de finală la Wimbledon în 1996, una dintre cele mai mari ocazii ratate de croat. A ajuns de trei ori în finala Grand Slam-ului său preferat, pierzând de două ori în fața lui Pete Sampras. Norocul părea să i se fi terminat, deoarece scăzuse în clasament vertiginos.
Atât de mult încât, în 2001, la aproape 30 de ani, a avut nevoie de un wildcard pentru a juca în turneu, deoarece se afla acum pe locul 125 în lume. Dar Phoenix-ul a renăscut din cenușă, iar lista victimelor sale este incredibilă: Carlos Moya, Andy Roddick, Greg Rusedski, Marat Safin, Tim Henman și Pat Rafter în finală, la capătul unui meci monstruos. În sfârșit, după ani de luptă, a fost încoronat campion. Toate acestea în timp ce a reușit 212 ași în turneu, încă un record.
2013: Marion Bartoli, arhetipul șansei de o viață
Este adevărat că Marion Bartoli a jucat finala în 2007. Dar ea nu era una dintre favorite. După o perioadă în Top 10, ea apare pe locul 15 mondial și nu neapărat în cea mai bună dispoziție de joc. După ce fusese eliminată în turul 3 la Roland Garros, încrederea ei nu era în mod clar la maximum.
Însă franțuzoaica va avea parte de un tablou dificil, cu 3 dintre primele 8 capi de serie în sferturile de finală. Ea nu s-a confruntat totuși cu nicio jucătoare din Top 10 și nici cu vreo câștigătoare de Grand Slam. Cu toate acestea, Bartoli a avut meritul de a profita cu aplomb de o șansă nesperată, fără să piardă vreun set, și de a dezvolta un joc de neoprit în ultimele tururi. Ultima victorie de Grand Slam din Franța a fost și cea mai surprinzătoare.