Nu există nici cea mai mică urmă de dezbatere când vine vorba despre cea mai mare finală din istoria Mastersului. 1996, Hanovra. Pete Sampras contra Boris Becker, patru ore de simfonie a tenisului în fața unui public fascinat.
3-6, 7-6 (7/5), 7-6 (7/4), 6-7 (11/13), 6-4, un scor care reflectă intensitatea unei lupte uriașe.
Becker venea lansat
Astăzi este de neconceput ca o finală să se desfășoare în cinci seturi. La acea vreme însă, era ceva obișnuit, nu doar la Masters. Cu o lună înainte de această întâlnire, cei doi jucători se înfruntaseră în finala Eurocard Open de la Stuttgart. Pe atunci, turneul făcea parte din categoria Masters 1000.
Și atunci, cei doi protagoniști își oferisera un spectacol pe cinste. Cinci seturi de luptă crâncenă, într-un stil... diferit. Un alt fel de tenis, cât se poate de ofensiv, cu un rever cu o singură mână care dădea imediat oricărui meci o amploare aparte. Doi mari jucători la serviciu, desigur, și mulți ași. Dar, mai presus de toate, un nivel de joc care părea incredibil. Iar dacă strângerea de mâini părea rece, respectul era prezent: pe teren, după meci, Sampras a declarat cu toată sinceritatea: „Becker este cel mai bun jucător de sală împotriva căruia am jucat vreodată.”
Mai compact, Becker îl zdrobise pe liderul mondial al momentului și ridicase brațele deasupra capului chiar la el acasă. Totul după ce revenise de două ori de la 0-1 la seturi, luându-și revanșa în fața unui Sampras care dominase în general această rivalitate. Inclusiv prin victoria din singura lor confruntare într-o finală de Grand Slam, în 1995, la Wimbledon.
Mai mult, înainte de a intra pe teren în acea zi de 24 noiembrie 1996, germanul își consolidase și mai mult încrederea în propriul joc. Cei doi se întâlniseră din nou în faza grupelor acestor ATP Tour World Championships, iar „Boom Boom” se impusese cu 7-6 (10), 7-6 (4), părând în sfârșit revenit la apogeu. Era, așadar, favoritul logic.
Sampras câștigă un meci de referință
Sampras venea după o mare dezamăgire: o înfrângere în fața lui Marc Rosset chiar la debutul în Masters 1000 de la Paris-Bercy, unde era campionul en titre. Dar, chiar dacă avea îndoieli, își recăpătase încrederea în semifinala din ziua precedentă, când îl învinsese pe un anume Goran Ivanišević după o altă luptă uriașă.
În acel an însă, turneul se desfășura la Hanovra. Cu alte cuvinte, publicul era cu totul de partea lui Boris Becker, deja de două ori câștigător al marelui eveniment de final de an de la Frankfurt (1992 și 1995). Dar nu trebuia uitat faptul că, în 1994, aceasta fusese deja finala, iar americanul redusese la tăcere publicul local.
De această dată, atmosfera era cu totul alta. Pe acele terenuri fără culoare de dublu, Becker a început să lege loviturile câștigătoare și a reușit rapid primul break al meciului. Era începutul a ceva măreț. Începutul unei confruntări de o intensitate incredibilă, cu retururi câștigătoare fenomenale și lovituri de geniu.
Și cu faze spectaculoase. Dublul smash al lui Sampras este la fel de savuros și după 30 de ani. Dar ceea ce impresionează este estetica jocului. Faptul că ambii jucători aveau reverul cu o singură mână a avut, fără îndoială, un rol. Dar nu se simțea nicio ezitare calculată atunci când trebuia să urce la fileu și nicio teamă în momentul în care încercau passinguri din alergare. Nicio dorință de a evita lovitura câștigătoare.
Iar acea minge de meci... încă un monument într-un monument. Jocul ofensiv rămâne o încântare pentru ochi și după 30 de ani. Această dorință de a avansa, de a nu intra în schimburi lungi, de a nu „juca la siguranță” este ceea ce a făcut din tenis un sport popular. Patru ore de spectacol, din care nimeni nu a pierdut niciun moment.
Fără moștenire după acest meci monumental
După 30 de ani, acest meci continuă să ne lase fără cuvinte. Există, fără îndoială, o doză de romantism. Dar, privit prin lentila tenisului de astăzi, riscurile asumate erau nesăbuite. Lungimea loviturilor, execuțiile încercate pe mingile de break, de o parte sau de cealaltă, nu exista noțiunea de „tenis procentual”.
Da, partida s-a jucat pe o suprafață rapidă, iar schimburile lungi existau, mai ales pe zgură. Dar, la acea vreme, fiecare avea specialitatea sa. Pe zgură jucai ca un specialist al zgurii, iar pe iarbă și în sală jucai așa cum trebuia pe aceste suprafețe rapide. Serviciu, voleu, fără raliuri, trei lovituri de rachetă dacă era posibil, sau chiar mai puține. Iar aceste două stiluri de joc se întâlneau pe hard, suprafața care scotea la iveală nivelul fiecăruia.
Astăzi este imposibil să mai vedem acest stil de joc. Motivele sunt multiple, printre ele numărându-se încetinirea suprafețelor rapide și accelerarea celor lente. La acestea se adaugă, desigur, uniformizarea stilului de joc. Și dispariția treptată, dar reală, a atacanților puri și a reverului cu o singură mână. Fără să mai vorbim despre timpul dintre puncte, din ce în ce mai greu de suportat. Sau despre dorința ca meciurile să nu dureze prea mult, o adevărată ironie, odată cu apariția super tie-breakului și dispariția finalelor în cinci seturi în afara turneelor de Grand Slam.
Dar motivul principal este clar: astăzi, jucătorii joacă mai întâi pentru a nu pierde, nu pentru a câștiga. Iar diferența este majoră. Între timp, după 30 de ani, putem în continuare să considerăm că acest meci este cel mai bun din istorie. Pentru că așa și este.
