În acest interviu exclusiv acordat Flashscore, fostul fundaș al lui Juventus vorbește fără menajamente. De la aversiunea sa față de lingușitorii din lumea fotbalului la rolul de mentor pentru tineri și experiențele sale ca antrenor în America de Sud, Italia și Emiratele Arabe Unite, inclusiv alături de Mario Balotelli.
O călătorie între teren și viața reală, care arată că, la orice latitudine, „omul cu suflet bun este la fel pretutindeni”.
Cum s-a realizat transferul dumneavoastră din Uruguay în Italia și ce vă amintiți despre primele impresii din Bergamo?
„Transferul meu s-a produs în urma unui incident la Penarol, care m-a scos din lot. Am fost contactat de César Luis Menotti, care antrena în Uruguay la acea vreme și m-a chemat la Buenos Aires. Era un prieten apropiat al lui Antonio Previtali, președintele lui Atalanta în acea perioadă.
„Atalanta a decis să mă cumpere fără să mă fi văzut vreodată jucând pe viu, evaluându-mă exclusiv pe baza a cinci sau șase rapoarte de scouting întocmite în timpul turneului nostru din America de Sud și Spania. Am ajuns la Bergamo în aprilie, dar în primele șase luni nu am putut juca. Obiectivul era să învăț limba și să mă adaptez la oraș și la echipă.
„M-am simțit foarte bine încă de la început. Montevideo este un oraș mic și are ritmuri foarte asemănătoare cu cele din Torino sau Bergamo, așa că mi-a fost mai ușor să mă acomodez acolo decât în metropole mari precum Roma sau Milano.”
Care au fost cele mai mari dificultăți la sosire și cum a fost primul contact cu fotbalul italian?
„La început, când am ajuns la 19 ani, mi-a fost greu. Pe atunci, fotbalul italian avea cei mai buni jucători din lume. Îmi amintesc foarte bine al doilea meci, disputat pe San Siro împotriva lui Milan.
„Sacchi tocmai plecase de pe banca lor, iar Capello sosise. Pe teren erau campioni precum Maldini, Baresi, Ancelotti, Evani, Donadoni, Van Basten, Gullit și Rijkaard. Am pierdut cu 0-2 și practic nu am reușit să trecem de propria jumătate.
„Cu acea ocazie, tatăl meu mi-a spus că trebuie să-mi schimb imediat mentalitatea. Trebuia să renunț la abordarea juvenilă sud-americană pentru a deveni un fundaș mult mai pragmatic și a mă adapta fotbalului european.”
Cum a venit oferta de la Juventus și ce a însemnat să purtați acel tricou?
„Este o anecdotă pe care o povestesc adesea. Inițial, am avut câteva întâlniri cu Giacinto Facchetti și Sandro Mazzola pentru a mă transfera la Inter, dar la prima întâlnire nu am ajuns la un acord. Două zile mai târziu m-au sunat din nou. Cum la acea vreme nu aveam agent, am mers singur la Milano și am ajuns la un acord verbal.
„La ceva timp după aceea eram în Bergamo, împreună cu familia mea, când am primit un telefon de la Marcello Lippi. M-a întrebat ce fac și mi-a spus să merg la Milano pentru a vorbi cu Inter. I-am răspuns că aveam deja un acord, iar el mi-a ordonat să nu semnez nimic și să merg imediat la Torino.
„Am plecat chiar în acea seară împreună cu fratele meu, iar la miezul nopții am semnat contractul cu Juventus și Luciano Moggi.”
În aproape 300 de apariții pentru Bianconeri, ați trecut prin diferite ere. Care a fost cea mai puternică echipă a lui Juventus în care ați jucat?
„Prima echipă pe care am găsit-o la sosire era extrem de puternică. Totuși, sunt convins că formația din anii următori, odată cu venirea lui Edgar Davids și a unor jucători precum Zidane, Del Piero, Inzaghi, Vieri și Deschamps, a fost categoric cea mai puternică din care am făcut parte.”
A existat o figură din vestiar, un coechipier sau un conducător, care v-a transmis celebra mentalitate de învingători a celor de la Bianconeri?
„Fără îndoială, conducători precum Moggi și Giraudo, dar cei care o transmiteau zi de zi erau, mai presus de toți, italienii din „nucleul dur” al vestiarului: campioni precum Peruzzi, Ferrara, Conte, Pessotto, Di Livio, Tacchinardi, Torricelli și Lombardo. Ei transmiteau sentimentul de „familie”.
„Într-un asemenea mediu, era firesc să dobândești acea mentalitate. Îmi amintesc un episod emblematic: într-un meci de antrenament, o echipă conducea cu 5-0. A primit un gol în ultimul minut, iar eu am văzut câțiva coechipieri lovind gențile de nervi.
„Ne atrăgeau atenția că asemenea scăderi de concentrare nu trebuie să apară, deoarece se vor reflecta pe teren duminica.
„Concentrarea se construiește începând de luni. Pentru un adevărat campion, nu trebuie să existe nicio diferență între o finală pe Bernabeu și un meci pe un teren provincial mic din Coppa Italia.”
Ați fost cunoscut pentru dârzenia dumneavoastră. Cum ați descrie modul în care interpretați rolul fundașului?
„Astăzi, odată cu VAR, fotbalul s-a schimbat radical. Personal, am aplicat mereu o expresie a lui Julio Velasco care se potrivește perfect acestei viziuni: „Agresivitatea înlătură îndoielile”.
„Fiind un fundaș cu o constituție fizică medie, slab și înalt de 1,79 metri, singura modalitate de a contracara atacanți de 90 de kilograme precum Van Basten, Weah, Batistuta sau Ronaldo era să fiu extrem de agresiv. Pentru mine, fiecare tackling reprezenta „hrana” pe care trebuia să o aduc acasă familiei mele.
„Atacam fiecare minge, dădeam totul, punând 80 de kilograme peste minge. Acest mod de a interpreta fotbalul te împinge inevitabil să fii mereu la limită și, uneori, să faci tackling-uri dure.”
Mai întâlniți astăzi acest tip de fundaș în fotbalul modern?
„Fotbalul s-a schimbat, iar fundașii de astăzi gestionează lucrurile diferit. Recent, am mers la stadion să văd meciul Torino-Roma și trebuie să spun că Roma are, din punct de vedere defensiv, jucători de nivelul podiumului în fotbalul italian.
„Jucători precum Mancini sau Ndicka s-au descurcat foarte bine în duelul fizic cu un atacant precum Zapata, folosindu-și corpul, mâinile și vasta experiență. Cei care au personalitate știu mereu să se adapteze evoluției jocului.”
Ce v-a determinat să plecați din Italia pentru a reveni în America de Sud la finalul carierei?
„Moggi mă sunase și îmi oferise un transfer la alte echipe, dar eram conștient că, fizic și mental, nu mai eram la cel mai înalt nivel. Simțeam că ajunsesem la finalul unui ciclu. Visul meu era să joc un an în Argentina, apoi să-mi respect promisiunea de a-mi încheia cariera la Peñarol, echipa pe care am susținut-o mereu și la care am crescut.
„Am jucat un an la San Lorenzo, apoi am decis să-mi închei cariera în Uruguay, pentru a nu prelungi lucrurile mai mult decât era necesar.”
Cum a început parcursul dumneavoastră ca antrenor și cum a avut loc revenirea la Juventus pentru a pregăti echipele de juniori?
„Inițial, am deschis o agenție de impresariat împreună cu Gustavo Mendez, un prieten ca un frate. Totuși, după câțiva ani, mi-am dat seama că acea lume nu era pentru mine. Așa că m-am înscris la cursul de antrenori, cu intenția de a-i ajuta pe tinerii uruguayeni, mai ales din punct de vedere tactic și strategic, și am început să prind pasiune pentru acest domeniu.
„Revenirea la Juve s-a produs pe neașteptate. Gianluca Pessotto m-a sunat și am crezut că voia să vorbim despre fiul meu, care juca la sectorul juvenil. În schimb, mi-a spus că managementul dorea să lucrez la sectorul de juniori al Bianconerilor.
„Am acceptat imediat, în primul rând datorită dragostei profunde pe care o simt pentru club și pentru orașul Torino, un loc în care m-am simțit mereu ca acasă încă de la început.”
Cum le transmiteți tinerilor jucători dârzenia competitivă, învățându-i în același timp să nu depășească limita?
„În primul rând, le cer să se antreneze mereu la capacitate maximă. Obișnuința intensității se formează în timpul săptămânii. Chiar și la meciurile de antrenament promovăm contactul fizic umăr la umăr, deoarece este o atitudine pe care o regăsești apoi în meci. Le repet mereu expresia lui Velasco despre faptul că agresivitatea înlătură îndoielile, explicându-le clar că asta nu înseamnă tackling-uri neregulamentare, ci să-ți pui toată greutatea corpului în fiecare duel.
„Un alt principiu pe care încerc să-l transmit este că poți pierde acasă, dar adversarii nu trebuie să poată obține victoria cu ușurință.”
Credeți că există o problemă cu abordarea mentală a tinerilor care intră astăzi în fotbalul profesionist?
„Punctul esențial este ca băieții care joacă la Primavera sau Next Gen să-și dea seama că se află acum la un singur pas de prima echipă sau de Serie B. Marja lor de eroare a dispărut. În America de Sud, la 19 sau 20 de ani, nu mai ești considerat un tânăr. Ori te impui, ori nu mai joci. În Italia, există uneori obiceiul de a considera un jucător tânăr chiar și la 23 sau 25 de ani.
„Băieții trebuie să înțeleagă greutatea tricoului pe care îl poartă. Trebuie să înțeleagă ce înseamnă cu adevărat să pierzi un meci la acele niveluri. Totul depinde de atitudinea cu care abordează săptămâna de lucru.”
Ce emoții ați trăit stând pe banca primei echipe a lui Juventus după demiterea lui Massimiliano Allegri?
„A fost o emoție foarte puternică. Nici prin gând nu-mi trecea că voi putea atinge un asemenea moment. Eram concentrat asupra finalului de sezon cu juniorii. Am fost chemat pentru această misiune și am găsit un grup de jucători care s-au comportat excepțional cu mine. Am jucat un meci foarte bun împotriva lui Bologna, revenind de la 0-3 la 3-3, apoi am făcut un meci excelent împotriva lui Monza.
„După ce am fost în acel vestiar, îmi pare rău să aud anumite critici externe îndreptate împotriva unor jucători. Pentru mine, relația umană este mai importantă decât orice chestiune tactică. Sinceritatea și legătura create între antrenor și echipă reprezintă fundamentul tuturor lucrurilor.”
Cum ați gestionat criticile externe de-a lungul carierei?
„Critica face parte din această lume și trebuie acceptată. Nu am privit-o niciodată ca pe o dramă sau ca pe un atac personal, ci am transformat-o într-un stimulent. Era o provocare care trebuia câștigată pe teren în duminica următoare.
„Acesta este sfatul pe care le dau mereu jucătorilor mei: dacă te-ai antrenat la cel mai înalt nivel de care ești capabil toată săptămâna, când pășești pe teren o faci cu multă liniște și fără îndoieli, conștient că ai făcut tot ce era necesar.”
Cum a fost experiența dumneavoastră alături de Mario Balotelli?
„A fost bine. Au existat momente de confruntare directă, dar m-am înțeles foarte bine cu el. Secretul este claritatea și consecvența. Am vorbit imediat cu el, față în față, și i-am spus: „Lucrurile stau așa. Știu că nu mai ai 20 de ani și că, din punct de vedere fizic, ești un jucător diferit. Hai să discutăm împreună pentru a-ți gestiona volumul de muncă în timpul săptămânii, astfel încât să ajungi la meci în cea mai bună formă, dar trebuie să slăbești și să revii la o condiție fizică bună”.
„A acceptat și s-a comportat într-o manieră foarte profesionistă. Când mi l-au încredințat, mi-au spus că voi avea probleme, dar în cariera mea nu am avut niciodată conflicte cu jucători cu personalitate puternică. Adevăratele probleme din fotbal apar cu lingușitorii și cu oamenii falși.
„Vin dintr-o cultură sportivă în care totul se lămurea privindu-ne în ochi. Am învățat asta la Atalanta, alături de jucători de mare valoare, și la Juventus, unde aveam 16 căpitani de echipă națională în vestiar. Prefer pe cineva care îți spune lucrurile deschis în locul cuiva care afișează o atitudine curajoasă.”
Ați călătorit și ați antrenat în multe părți ale lumii, inclusiv în Emiratele Arabe Unite. Ce v-a lăsat întâlnirea cu culturi atât de diferite?
„Experiența din Emiratele Arabe Unite a fost una dintre cele mai frumoase surprize ale vieții mele. M-am simțit foarte bine. Am întâlnit oameni extrem de generoși și foarte harnici. Evident, existau obiceiuri religioase și culturale diferite de ale noastre, care trebuiau respectate. De exemplu, în timpul Ramadanului, știind că nu mănâncă și nu beau cât timp este soare, ne întâlneam cu jucătorii pentru a planifica ședințele și mutam antrenamentul la ora 22:00 pentru a-i ajuta.
„La final, călătorind, îți dai seama că umanitatea este la fel pretutindeni. Indiferent de religie, cultură sau limbă, omul cu suflet bun și care se comportă frumos este la fel în China, Uruguay, Italia sau Emirate. Este cea mai importantă lecție despre oameni pe care am primit-o.”