Cristian Chivu s-a destăinuit într-o manieră nouă şi profundă, concentrându-se mai mult asupra stării sale emoționale şi a activității de antrenor decât asupra evenimentelor care i-au marcat cariera de jucător, scrie site-ul citat.
Fostul fundaş a trecut în revistă diverse aspecte ale parcursului său: mai întâi ca jucător, apoi ca antrenor la juniori şi, în prezent, la cârma unei echipe ca Inter. El a împărtăşit diverse anecdote şi detalii interesante, evidențiind totodată viziunea sa asupra fotbalului şi a vieții în ansamblu.
Lecțiile tatălui: „Am învățat să mă descurc singur”
„Tata mă trimitea acasă cu tramvaiul după antrenament. Cred că era modul lui de a-mi transmite, de a-mi sădi anumite valori. Iar acum, în această etapă a vieții, sunt convins că acele experiențe mi-au prins bine, pentru că am învățat să mă descurc singur. Aveam şcoală dimineața, aşa că trebuia să folosesc transportul în comun ca să ajung la antrenament la timp şi apoi să mă întorc la şcoală.
„Deşi avea o maşină la dispoziție, nu s-a oferit niciodată să mă ducă rapid la şcoală după antrenament. Uneori întârziam, dar reuşeam totuşi să găsesc singur soluții pentru a respecta programul, orarul şi înțelegerile pe care le aveam cu el”, a declarat Chivu.
Tată și antrenor: responsabilitate și valori comune
La întrebarea dacă este mai greu să fii un tată bun sau un antrenor bun, fostul internațional român a răspuns:
„Fără îndoială tată, pentru că este o responsabilitate uriaşă, indiferent de situație. Totuşi, nu poți compara cu adevărat cele două roluri, deoarece îmi tratez jucătorii ca şi cum ar fi propriii mei copii. Desigur, există o diferență: ei sunt băieți, în timp ce eu am două fete, aşa că abordarea se schimbă puțin, tot ceea ce ține de modul în care relaționez cu ei se modifică într-o oarecare măsură. Totuşi, în cazul fiicelor mele, am încercat mereu să le insuflu valorile corecte şi să le ofer acel gen de critică constructivă de care cred că are nevoie un adolescent pentru a înțelege anumite lucruri.
„Este, mai mult sau mai puțin, aceeaşi abordare pe care am adoptat-o când am început să antrenez echipa Under-14. Aveam de-a face cu băieți de treisprezece ani, care visau să devină fotbalişti, dar care erau încă doar nişte copii. Erau preocupați mai degrabă de jocul în sine decât de a-l trata ca pe o profesie serioasă, dacă se poate numi chiar profesie la treisprezece ani şi jumătate”.
Tripla cu Inter, trăită ca o ușurare: „Nu prea am apucat să savurez momentul”
Chivu s-a referit la tripla istorică realizată de Inter în sezonul 2009-2010: „Nu prea am apucat să savurez momentul. A fost mai degrabă o uşurare, având în vedere dificultățile acelui an. M-am accidentat în ianuarie, am ajuns la operație şi m-am confruntat cu incertitudinea, neştiind dacă voi mai putea vreodată să joc fotbal.”
„M-am întors repede, după două luni şi jumătate. Am ajuns în finală, am câştigat campionatul, Cupa şi chiar Liga Campionilor. Însă mentalitatea mea era că trebuie să mă alătur echipei naționale, pentru că aveam acea responsabilitate. Eram şi căpitanul naționalei şi nu voiam să fiu perceput drept cineva care şi-a luat nasul la purtare. Selecționerul îmi oferise câteva zile libere, dar am spus: Nu, sunt căpitanul echipei; trebuie să mă prezint la fel ca toți ceilalți”, a adăugat Chivu.