Rocafonda visează la un titlu mondial pentru Spania și pentru eroul local, Lamine Yamal

"În cartierul Lamine Yamal, ne chinuim să ajungem cu banii de la o lună la alta."

Aceste cuvinte sunt înscrise direct în beton, pe treptele care duc spre terenul de fotbal din Rocafonda, locul unde tinerii din cartier se adună în fiecare seară pentru a juca fotbal. 

Mesajul le amintește tuturor celor care vin să facă o fotografie în fața muralului dedicat lui Lamine Yamal – Lamine Yamal Nasraoui Ebana, pe numele său complet – de realitatea din care provine starul naționalei Spaniei.

Pictura murală domină terenul modest, cu două porți fără plase, o suprafață de joc tocită de nenumăratele meciuri disputate de copii și adolescenți și garduri care încearcă, dar nu reușesc întotdeauna, să împiedice mingea să ajungă pe bulevardul care mărginește terenul.

În fiecare seară, ritualul este același. Odată cu apusul soarelui, echipele se succed pe teren, fiecare având la dispoziție un timp limitat de joc. Arbitrajul este asigurat chiar de jucători și, surprinzător, conflictele sunt rare. La câțiva metri distanță, cei mai mici copii își improvizează porți direct pe gard și își joacă propriile meciuri.

Mingea lor ajunge adesea pe terenul celor mari, dar nimeni nu zice nimic. La fel ca atunci când un trecător traversează terenul în mijlocul unui meci, împingând un cărucior de cumpărături spre blocul său. Jocul e pe primul loc, dar viața de cartier merge mai departe.

Urmărește finala Cupei Mondiale pe Flashscore!

"Un idol la care să aspiri"

Aici își așteaptă răbdător rândul la joc și Salim, un băiat de nouă ani. Îmbrăcat într-un tricou roz, neoficial, al Barcelonei, cu numele lui Lamine Yamal pe spate, copilul – care avea doar șase ani când talentul din Rocafonda debuta la prima echipă a Barcelonei – explică de ce îl admiră atât de mult.

Ronnie nu-și ascunde mândria că se antrenează în fiecare seară sub privirea lui Lamine Yamal: "Ne uităm la mural în fiecare zi. E o inspirație: să-l vezi jucând pe terenurile noastre de cartier, apoi într-o finală de Cupă Mondială, înseamnă enorm pentru noi, ne face foarte mândri."

Aaron, 10 ani, explică timid: "E cel mai bun jucător din lume. E un idol la care să aspiri."

Stând pe treptele albe care delimitează terenul, mama lui, Elisabeth, îl supraveghează, abia ieșită de la muncă, așa cum face în fiecare seară: "Aici, toți copiii, și mai ales mulți părinți de origine africană, visează ca fiii lor să ajungă ca el. (...) Mai presus de toate, sperăm să rămână un model pentru viitor, o figură care să-i țină pe copii departe de rătăcire, pentru că vor să-l imite în tot ce face. Băiatul meu vrea să aibă tot ce are el."

Lamine Yamal face tot posibilul să păstreze, măcar simbolic, legătura cu Rocafonda, unde el și părinții săi s-au stabilit după naștere. Un cartier "marginalizat și stigmatizat", unde peste 11.000 de oameni din 35 de naționalități trăiesc înghesuiți în blocuri de cinci-șase etaje, în mare parte ignorați de autorități.

La fiecare gol, formează cu degetele trei cifre: 3-0-4, o trimitere la codul poștal (08304) al acestui cartier din Mataro, un oraș cu 130.000 de locuitori la nord de Barcelona. Pentru acest Mondial, a purtat chiar și o bandană cu inscripția 'Rocafonda'.

"O face pentru țară, dar și pentru oamenii din cartier. Ne reprezintă pe noi, cei puțini, și ne face să ne simțim importanți. Acum toată lumea știe de cartier. Înainte, lumea spunea că aici e multă infracționalitate, dar acum văd povestea reală; vin să facă reportaje și interviuri," spune Moha, 14 ani, cu o maturitate surprinzătoare.

Poate nu poartă tricoul idolului local, preferându-l pe Neymar la Santos, idolul lui Lamine Yamal, dar majoritatea celor mici poartă tricoul blaugrana cu numărul 10, pe care tânărul de 19 ani l-a moștenit în acest sezon.

"Făcea lucruri pe care nimeni altcineva nu le putea face"

Este o poveste incredibilă pentru Ayoub, 20 de ani, cu un an mai mic decât Lamine Yamal, cu care a petrecut nenumărate ore pe acest asfalt încins: "De fiecare dată când venea în weekend, jucam mereu împreună. Se vedea deja calitatea lui, nu aveam ce să-i facem. Chiar și când era copil, știam că va juca la Barca, o simțeai. Dar nu ne-am gândit niciodată că se va întâmpla atât de repede. Făcea lucruri pe care nimeni altcineva nu le putea face, nu era normal. Nu aveam ce să-i facem."

Își amintește și de meciurile cu Pau Cubarsi când acesta juca la clubul Rocafonda, și era la fel de impresionat: "Avea 15-16 ani și juca de parcă ar fi avut 28. Așa ceva vezi foarte rar."

Nu și-a mai văzut prietenul de trei ani, știind că e aproape imposibil ca cineva ajuns star mondial să se întoarcă în vechiul cartier, unde încă locuiesc unchiul și bunica lui.

Astăzi, Ayoub se mulțumește să strălucească sub privirea lui Lamine Yamal: "De când au pus muralul acesta, am văzut că toți cei care vin să joace fotbal aici, sau doar trec pe lângă, fac o poză în fața lui. Mulți vin în weekend să joace cu echipa cartierului și pleacă cu poze."

Pentru el, ceea ce a construit Lamine depășește cu mult trofeele: "Să ai un idol ca el e important pentru copiii care cresc aici. E un exemplu clar de ce poți deveni – un băiat din cartier care a ajuns star mondial."

În Rocafonda, mai mult ca oriunde în Catalonia, lumea trăiește la maximum pentru "naționala lui Lamine Yamal", cum glumește primarul din Mataro pe rețelele sociale.

Steaguri ale Spaniei atârnă la ferestre și balcoane, susținând La Roja, dar și afirmând o identitate spaniolă pe care unii lideri de extremă dreapta ar vrea să o nege acestui cartier muncitoresc, pe care îl văd ca pe un simbol al "marii înlocuiri spaniole". 

"Noi, cei din cartier care îl cunoaștem, știm că și-a dorit mereu să reprezinte Spania, în ciuda îndoielilor pe care unii le-au avut despre el," subliniază Ayoub.

"Se vorbește mai mult despre Rocafonda decât despre Mataro"

Această apartenență depășește cu mult granițele Rocafondei. La doar câțiva metri de teren, Carolina savurează o Fanta într-un bar local unde locuitorii mai în vârstă se adună la răcoare, la aer condiționat.

"Acum, când călătorim, spunem că suntem din Rocafonda, cartierul lui Lamine Yamal, și toată lumea știe", povestește ea. "Se vorbește mai mult despre Rocafonda decât despre Mataro."

Această mândrie se simte și la liceu, după cum explică soțul ei, Xavi, profesor de latină în Rocafonda: "De multe ori, elevii vin în tricouri de fotbal. Toți vin în echipamente, fie de la Barca, fie de la națională, și 100% au numele lui Lamine Yamal pe spate."

"Mai ales cel alb," adaugă el, referindu-se la echipamentul de deplasare al La Roja.

Dar această nouă atenție nu e suficientă pentru a șterge ce a pierdut Rocafonda în ultimii 20 de ani.

"A fost un cartier care avea de toate, iar acum a pierdut multe magazine, multe lucruri," își amintește Carolina. Xavi descrie o imagine mai puțin roz, menționând focuri de armă și violențe care au afectat anumite zone, mai ales în jurul străzii Pablo Picasso, pe care mai mulți locuitori o consideră cea mai sensibilă.

Localnicii au organizat o petiție pentru a cere "mai multă prezență a poliției, mai multe investiții" și cred că popularitatea adusă de Lamine Yamal le permite să "aibă o voce mai puternică."

În Rocafonda, politica e un subiect tabu – viața e deja destul de grea fără să te implici în "ceartă personală" între politicieni sau în problema independenței Cataloniei, care aici abia există.

56% din populația locală a absentat la ultimele alegeri parlamentare catalane, în timp ce absenteismul general în Mataro nu depășește 44%.

"Se vorbește mult despre Lamine Yamal, dar economic nu s-au văzut încă beneficii vizibile. Nu am văzut nicio investiție directă din partea lui la clubul Rocafonda sau în altă parte. Dar poate că va veni," spune Xavi.

Licențe prea scumpe: fără mașină, fără nocturnă

Elisabeth, mama lui Aaron, simte pe pielea ei această realitate economică în fiecare weekend. Nu a putut să-și reînscrie băiatul la CF Rocafonda, clubul cartierului: fără mașină, nu putea face față deplasărilor prin regiune pentru meciurile de weekend.

Prin urmare, Aaron joacă acum la clubul de futsal al școlii, unde meciurile sunt doar între cluburi din Mataro și se poate ajunge cu autobuzul. Ea mai spune că la CF Rocafonda, copiii sunt uneori excluși de la antrenamente în mijlocul sezonului dacă părinții nu au plătit taxa datorată între 1 și 5 ale fiecărei luni.

"Nu cred că e corect, pentru că cei mici nu ar trebui să-și facă griji pentru problemele financiare ale părinților. Nu ar trebui să plătească ei."

Își amintește că, pe măsură ce faima lui Lamine Yamal creștea, părinții din cartier se temeau deja de un lucru: "O să mărească iar taxa de licență." Și exact asta s-a întâmplat.

Elisabeth așteaptă, foarte concret, și acțiuni din partea autorităților: "Primăria ar trebui să le ofere copiilor mai multe oportunități, un teren acoperit adevărat, ca să poată juca și când e la fel de cald ca acum. Pentru că azi, cluburile sunt scumpe. Aici, uneori, nici măcar nu e lumină seara. Vezi reflectoarele alea, dar nu funcționează."

Elisabeth se regăsește mai ales în legătura pe care Lamine Yamal o are cu propria mamă.

"Ca mamă singură, sunt foarte mândră că vorbește atât de frumos despre mama lui," mărturisește ea. "Și pe tatăl lui îl respectă, dar mai ales față de mama lui arată recunoștință, pentru toate eforturile pe care le-a făcut."

Înțelege perfect și lupta de a plăti taxa lunară pe care și mama lui Lamine a achitat-o și speră ca povestea ei să ajungă la cei apropiați lui.

Speră și ca, într-o zi, să se creeze un Campus Lamine Yamal sau o inițiativă similară în Rocafonda, sau măcar, mai modest, să finanțeze un autobuz pentru copiii ai căror părinți nu au mașină, ca să poată continua să joace la clubul cartierului.

Totuși, rămâne realistă: Lamine "nu datorează nimic" cartierului, "nu e obligat să facă nimic", și nu vrea să pună presiune suplimentară pe umerii lui deja apăsați. Pentru ea, fotbalul e mai ales o cale de a-i ține ocupați pe tinerii din Rocafonda, de a-i lăsa să viseze că pot ajunge ca el și de a-i ține departe de tentații periculoase.

"Dacă câștigă Cupa Mondială, sper să se întoarcă la Rocafonda"

Ayoub readuce discuția la o realitate mai largă decât clubul de fotbal: cea a unui cartier unde oamenii se trezesc în fiecare zi ca să-și câștige existența.

"E un cartier cu risc de sărăcie, un barrio unde oamenii se trezesc zilnic ca să-și câștige pâinea. E un pic ca suburbiile din Franța," rezumă el. "Așa că, devenind celebru, devenind o figură mediatică, Lamine schimbă imaginea cartierului: trecem de la o zonă marginalizată, săracă, la cartierul celui mai bun jucător din lume."

Este o transformare de imagine, spune el, dar nu înlocuiește încă investițiile de care Rocafonda are nevoie pentru cei mai vulnerabili locuitori ai săi.

Totuși, pe măsură ce se apropie finala, speranța e aproape unanimă. În Parc Central din Mataro va fi instalat un ecran uriaș pentru a transmite finala pentru tot cartierul. 

"Sper ca Spania să câștige, să marcheze un gol pentru Rocafonda și să-l sărbătorească cu gestul 304. Atmosfera de aici, în jurul Cupei Mondiale, e foarte intensă, e multă presiune," spune Mahamadou, care la 15 ani simte că are încă "speranță", dar nu chiar "șansa" să urmeze drumul idolului local.

Iar dincolo de trofeu, există o dorință mai personală pe buzele tuturor: să-l vadă pe Lamine Yamal întorcându-se, chiar și pentru o scurtă vizită, să sărbătorească alături de ai lui. Ultima dată când Rocafonda l-a văzut în cartier a fost pentru o reclamă la Kings League.

Atunci, vestea prezenței sale s-a răspândit cu viteza fulgerului, ducând la o operațiune de securitate fără precedent. În lipsa lui, barul unchiului său, "Bar familia LY 304", a devenit locul de întâlnire pentru toți fanii starului din Rocafonda.

Barul e de fapt închis săptămâna aceasta: Abdul, ca toți ceilalți membri ai familiei Nasraoui Ebana, a plecat în Statele Unite pentru a trăi finala Cupei Mondiale.

Unii speră că, dacă va câștiga titlul, Lamine Yamal va apărea în oraș pe 25 iulie, când la Mataro începe tradițional Festa Major.

"Dacă câștigă Cupa Mondială, sper să se întoarcă la Rocafonda sau să facă ceva pentru cartier," speră Ayoub.

Până atunci, pe treptele terenului cu porți fără plase, fraza săpată în beton rămâne o amintire a unei realități pe care niciun gol în finală și niciun gest cu mâna nu o pot șterge.

Dar măcar pentru o noapte, la Rocafonda, trei degete, un zero și patru degete vor fi de ajuns. 304. Ca o promisiune ținută față de cartierul pe care l-a pus pe harta lumii.