Altele

Flashback: Evoluția modurilor de departajare din fotbal, de la aruncarea monedei la penalty-uri

Antonin Panenka marchează celebrul său penalty la Euro 1976
Antonin Panenka marchează celebrul său penalty la Euro 1976ČTK / imago sportfotodienst / via www.imago-images.de

Loteria penalty-urilor este adesea descrisă ca o loterie crudă, care poate reduce o luptă dură de 120 de minute la o secvență tensionată de dueluri individuale în care nervii cântăresc mai mult decât tactica. Criticii susțin că este un mod incorect de a rezolva meciurile, în special în turneele cu miză mare. Cu toate acestea, pentru spectatorul neutru, loviturile de departajare oferă unele dintre cele mai palpitante și de neuitat momente ale sportului.

Cu toate acestea, loviturile de departajare nu au existat în fotbal până în 1970, iar unul dintre principalele motive pentru introducerea lor a avut loc acum 57 de ani, pe 5 iunie 1968.

Înainte de penalty-uri: Prelungiri, reluări și aruncări de monede

Înainte ca loviturile de departajare să devină un criteriu de departajare standard, fotbalul dispunea de o serie de soluții pentru a soluționa meciurile egale - niciuna dintre ele nu era pe deplin satisfăcătoare.

În competițiile eliminatorii, meciurile care se încheiau la egalitate după prelungiri trebuiau adesea rejucate în altă zi. Acest sistem era complicat din punct de vedere logistic și, în cazul turneelor cu program strâns, pur și simplu nepractic.

În unele competiții, în special în turneele internaționale cu termene limitate, se foloseau metode alternative. Dacă timpul suplimentar nu permitea separarea echipelor, se recurgea în ultimă instanță la tragerea la sorți sau la aruncarea unei monede.

Cel mai faimos exemplu a avut loc la Campionatul European din 1968, când Italia și Uniunea Sovietică au încheiat meciul din semifinale la 0-0 după 120 de minute. Fără goluri și fără reluări disponibile, locul Italiei în finală a fost stabilit prin aruncarea unei monede - o decizie la fel de nesatisfăcătoare pentru fani ca și pentru jucători.

Nici finala în sine nu a reușit să producă o victorie în timpul regulamentar. Italia a înfruntat Iugoslavia la Roma, iar meciul s-a încheiat 1-1 după prelungiri. Regulamentul a impus ca finala să fie rejucată în întregime. Două zile mai târziu, echipele s-au întâlnit din nou - de data aceasta, Italia câștigând cu 2-0 și obținând primul său titlu internațional major.

Echipa Italiei la Euro 1968
Echipa Italiei la Euro 1968@FootballRemind X account

Semifinala și finala Campionatului European din 1968 au fost momentele în care nevoia unei metode mai decisive și bazate pe îndemânare a devenit brusc clară.

Acest moment suprarealist a scos în evidență lipsa unei soluții de departajare adecvate în fotbal și a pregătit terenul pentru eventuala introducere a loviturilor de departajare, o soluție care a stârnit de atunci atât bucurii, cât și controverse.

Introducerea loviturilor de departajare

Ideea de a decide un meci printr-o serie de lovituri de pedeapsă a fost propusă de mai multe ori încă înainte de EURO 1968, însă conceptul a fost adoptat oficial abia în 1970.

Omul căruia i se atribuie adesea dezvoltarea formatului modern al loviturilor de departajare este arbitrul german Karl Wald, care a prezentat ideea Asociației Bavareze de Fotbal în 1970. Ideea s-a impus rapid în competițiile interne și a fost testată în curând în meciurile internaționale.

UEFA a introdus loviturile de departajare în competițiile europene începând cu sezonul 1970/71. Primul meci oficial de cel mai înalt nivel care a fost decis de o lovitură de departajare a fost cel dintre Honved din Ungaria și scoțianul Aberdeen din Cupa Cupelor, în septembrie 1970.

FIFA a urmat introducerea loviturilor de departajare la scurt timp după aceea. Primul turneu internațional de anvergură la care au avut loc lovituri de departajare a fost Campionatul European din 1976.

Finala acelui turneu dintre Cehoslovacia și Germania de Vest s-a disputat la loviturile de departajare și s-a încheiat cu golul iconic al lui Antonin Panenka, un moment care a devenit de atunci legendar.

Faptul că a fost una dintre primele lovituri de departajare majore face ca golul lui Panenka să fie cu atât mai admirabil.

Momente de glorie și suferință: Lovituri de pedeapsă celebre

De la introducerea lor, loviturile de departajare au oferit unele dintre cele mai de neuitat și mai încărcate emoțional momente din istoria fotbalului. De la răsturnări de situație uimitoare la înfrângeri zdrobitoare, acestea au rămas gravate în folclorul sportului.

Finala Cupei Mondiale 1994: Brazilia vs Italia

Una dintre cele mai emblematice lovituri de departajare a avut loc la Cupa Mondială din 1994. Finala de la Pasadena a fost prima finală a Cupei Mondiale care a fost decisă de lovituri de departajare. După o remiză fără goluri, Brazilia a triumfat cu 3-2 la penalty-uri.

Imaginea definitorie a venit atunci când Roberto Baggio, vedeta Italiei, a expediat ultimul penalty peste bară. Ratarea sa a devenit un simbol al naturii crude a loviturilor de departajare: o lovitură poate defini sau distruge o carieră.

Finala Ligii Campionilor 2005: Liverpool vs AC Milan

După ce a revenit de la 3-0 în ceea ce a devenit cunoscut sub numele de "Miracolul de la Istanbul", Liverpool a forțat prelungirile și a învins în cele din urmă AC Milan cu 3-2 la lovituri de departajare dramatice.

A fost un final de poveste care a sporit statutul legendar al clubului și a consolidat statutul loviturilor de departajare.

Loviturile de departajare și viitorul lor

În ciuda acestor momente memorabile, loviturile de departajare rămân controversate.

Criticii susțin că reduce un sport de echipă la o serie de dueluri individuale care nu reflectă performanța generală. Alții cred că este un test potrivit al nervilor și al îndemânării sub presiune.

Au fost propuse alternative - cum ar fi golurile de aur, prelungiri prelungite sau chiar algoritmi statistici - însă niciuna nu a înlocuit dramatismul sau claritatea pe care le oferă loviturile de departajare.

În cele din urmă, în timp ce executarea penalty-urilor poate să nu pară niciodată pe deplin corectă, aceasta a devenit o parte inseparabilă a fotbalului modern.

Fie că te uiți printre degete, fie că îți ții respirația în tribune, un lucru rămâne sigur: niciun alt moment al jocului nu surprinde atât de bine prăpastia fină dintre agonie și extaz.