Flashback: acum 20 de ani Italia cucerea lumea, iar astăzi privește Campionatul Mondialul de acasă

În Germania, după ce a învins chiar naționala țării gazdă în semifinale și Franța în marea finală, Italia a cucerit titlul mondial în 2006. A fost o explozie autentică de bucurie acumulată în ani de așteptare.

Timp de 24 de ani, „Squadra Azzurra” nu mai câștigase niciun trofeu major, însă emoțiile nu lipsiseră. Semifinala Cupei Mondiale din 1990 și finala Mondialului din 1994 au fost urmate de finala Campionatului European din 2000, când italienii au fost la câteva secunde de trofeu, până la golul egalizator marcat de Sylvain Wiltord, care a anulat reușita lui Marco Delvecchio.

Dezamăgirea de la Mondialul din 2002 din Coreea, unde o echipă plină de vedete a fost învinsă și de deciziile controversate ale arbitrului ecuadorian Byron Moreno împotriva Coreei de Sud, a fost urmată de cea de la Euro 2004, când țapi ispășitori au fost Danemarca și Suedia, autoarele celebrului „biscotto”. Totuși, calitatea era la cote înalte. Fenomene precum Buffon, Cannavaro, Nesta, Pirlo, Totti, Del Piero și De Rossi călcau pe urmele lui Baresi, Baggio și Maldini, asta doar pentru a-i menționa pe câțiva.

Iar datorită conducerii unui strateg prudent, dar carismatic, precum Marcello Lippi, naționala a avut un parcurs extraordinar la Germania 2006. Totul după ce, chiar înainte de turneu, a izbucnit scandalul Calciopoli, care, în loc să demoralizeze grupul, l-a motivat la maximum.

O defensivă de fier

Sigură pe forțele proprii după câteva amicale convingătoare și victorii cu Olanda și Germania, echipa azzurra avea campioni în toate compartimentele. Dacă în poartă Buffon era o garanție, în apărare Cannavaro și Nesta formau cel mai solid cuplu din lume, iar la mijloc, în jurul lui Pirlo, Camoranesi și Perrotta își făceau perfect treaba tactică, și datorită filtrului asigurat de Gattuso. În atac, golgheterul Serie A, Luca Toni, venea după 31 de goluri în 38 de meciuri la Fiorentina, iar ca partener avea pe unul dintre Del Piero sau Totti, care însă revenea după o fractură de peroneu și gleznă suferită în februarie.

Diferența, de fapt, a făcut-o unitatea echipei. Pentru că, în drumul spre glorie, azzurrii au primit doar un gol înainte de finală. Și acela a fost tot al lor, pentru că egalul de 1-1 cu SUA în al doilea meci din grupă – după victoria la debut cu Ghana, 2-0 – a venit după un autogol incredibil al lui Cristian Zaccardo, care ulterior și-a pierdut locul în echipă. Din acel moment, Lippi l-a mutat pe Zambrotta în banda dreaptă și l-a introdus pe Fabio Grosso ca fundaș stânga.

Eroi neașteptați

Mai hotărâtă ca niciodată, Italia a răspuns prezent la al treilea meci, cu Cehia, unde accidentarea lui Nesta i-a oferit șansa lui Marco Materazzi, unul dintre eroii neașteptați. Golul său, la scurt timp după ce a intrat pe teren, le-a deschis azzurrilor drumul spre optimi, unde eliminarea aceluiași fundaș interist a adus agonie. În zece oameni, Cannavaro și colegii săi au rezistat până în minutul 90, când Grosso a obținut un penalty cel puțin generos, care astăzi, probabil, cu VAR, ar fi fost anulat. Lovitura de la 11 metri transformată de Totti a reprezentat momentul de cotitură și a generat entuziasmul regăsit apoi în victoria cu 3-0 împotriva Ucrainei, în sferturi.

Apoi, capodopera orchestrei azzurre a fost realizată improvizând în semifinala de la Dortmund, împotriva gazdelor din Germania. Lângă o apărare închisă exemplar de un Cannavaro monumental, s-a adăugat un spirit ofensiv inedit, datorat deciziei lui Lippi de a termina ultima repriză de prelungiri cu patru atacanți. S-a decis aproape de final, din nou, de piciorul stâng al lui Grosso, care a sărbătorit cu o cursă devenită imediat emblematică.

La Berlin, împotriva unei Franțe superioare tehnic și fizic, Buffon a primit al doilea gol în șapte meciuri, dar dintr-un penalty executat de un Zidane care voia să-și ia rămas bun de la fotbal cu cea mai dulce execuție. Răspunsul a venit imediat de la Materazzi, care avea să provoace și eliminarea lui Zidane și să transforme unul dintre penalty-urile decisive. Triumful dăruirii și al muncii a fost încununat de reușita lui Grosso, muncitorul ajuns în paradis.

Golul lăsat de glorie

La 20 de ani distanță, totul pare să se fi schimbat radical. Pentru că în Italia s-au mulțumit prea mult cu rezultatele, crezând că tradiția va fi veșnică și de la sine înțeleasă. Munca în academii pentru formarea tinerilor talentați a fost tratată superficial, la fel ca stadioanele proprii și pregătirea specifică. La putere rămân mereu aceiași, sau cel puțin încearcă, așa cum se întâmplă acum cu candidatura lui Giancarlo Abete. Evoluțiile slabe la Mondialele din 2010 și 2014, unde nu s-a trecut de grupe, au fost urmate de dezastre și mai mari.

Evoluțiile bune la Euro 2012 (locul doi) și la Euro 2016 (sferturi de finală cu o echipă aproape în totalitate formată din jucători de duzină) au fost urmate de triumful de la Wembley din 2021. Totuși, pe plan intercontinental, azzurrii au ratat trei calificări la rând. O rușine fără sfârșit pentru una dintre cele mai importante și de succes școli fotbalistice din lume, unde nivelul mediu al Serie A a scăzut considerabil. Nu întâmplător, mulți potențiali jucători de top fug din Italia, ultimul fiind Samuele Inacio, acum la Borussia Dortmund.

Suedia, Macedonia de Nord și Bosnia i-au făcut de râs pe azzurri din 2017 până azi. Victoria de la Euro 2021 a fost doar o rândunică rătăcită care a zburat și nu a adus primăvara. Pentru ca fotbalul italian să își revină cu adevărat, sunt necesare măsuri concrete. Totul trebuie să înceapă cu dezvoltarea tinerilor și cu crearea unui sistem capabil să îi convingă să își continue cariera în Italia. Nu ca în cazul lui Marco Palestra, plecat la Chelsea și din motive financiare. Au trecut douăzeci de ani de la Berlin. Dar, de fapt, pare că a trecut un secol.