Schimbarea radicală din viața tânărului sportiv s-a produs la începutul anului 2020, odată cu izbucnirea pandemiei. Considerat liderul generației românești 2008, Yannick participa în februarie la turneul internațional U12 de la Auray, în Bretania. Acolo, în plin meci, destinul a intervenit brutal.
”Tocmai câștigasem mingea de meci din turul al doilea când tatăl meu a suferit un atac de cord în tribune. A fost resuscitat la fața locului, apoi dus la spital, unde a fost operat”.
Deși tatăl său, cunoscutul comentator de Formula 1 Miki Alexandrescu, se afla în stare gravă, Yannick a continuat competiția, sprijinit de nașul său, chemat de urgență. Mama lui rămăsese la spital. Într-un context emoțional extrem, adolescentul a ajuns până în semifinale.
O pierdere ireversibilă
După întoarcerea în România, veștile păreau încurajatoare: tatăl său fusese transferat într-un spital din zona Parisului și starea lui se îmbunătățise. Finalul a fost însă tragic.
”Se simțea mai bine și urma să fie externat în orice moment, dar a suferit un nou atac în miezul nopții și a murit în somn.” Avea 68 de ani.
Anii negri: lovitură după lovitură
Izolarea impusă de restricțiile sanitare a accentuat suferința. Fără antrenamente, fără competiții, Yannick a traversat una dintre cele mai dificile perioade ale vieții sale. Totuși, spune clar: ”nu m-am gândit niciodată să renunț la tenis”.
În 2021, tragediile s-au succedat. Sora sa vitregă, soțul acesteia și copilul lor de un an au murit într-un accident aviatic. La scurt timp, bunica maternă, persoana de care era cel mai atașat, s-a stins și ea.
Despre toate acestea, sportivul vorbește cu o maturitate surprinzătoare:
”A fost o perioadă extrem de dificilă, mai ales la o astfel de vârstă, lucruri pe care nu le doresc nimănui, dar care se întâmplă în viață. Trebuie să accepți aceste fapte care nu depind de tine, să fii suficient de puternic pentru a le uita și a transforma aceste evenimente nefericite în motivații suplimentare”.
Moștenirea lui ”Miki” Alexandrescu
Legătura cu tenisul i-a fost insuflată chiar de tatăl său, un mare iubitor al acestui sport. Numele Yannick nu este întâmplător: vine de la Yannick Noah. Stabilit în Franța încă din anii ’80, Miki Alexandrescu avea o relație specială cu această țară, unde obținuse cetățenia, iar părinții săi predaseră la Sorbona.
Primele mingi lovite au fost într-un apartament din București.
”Îi plăcea acest sport, pe care îl practica des. De când mi-a adus o rachetă mică de la GP-ul Belgiei, în 2011, am avut-o în mâini în fiecare zi și loveam fără încetare în apartamentul nostru din București: pe pereți, pe ferestre, pe uși, peste tot unde puteam, cu o minge roșie mică. În apartamentul vecin locuia ambasadorul Coreei, care nu mai suporta zgomotul; din fericire, nu era Coreea de Nord...”.
Tenisul ca duel personal
Relația tată–fiu s-a construit și pe competiție.
”M-a provocat să reușesc 100 de lovituri consecutive acasă înainte de a mă duce pe un teren de tenis adevărat. Am reușit în final 800. Și așa a început totul, la 4 ani. Destul de repede m-a încredințat unui antrenor, pentru că între noi, pe teren, era dificil. Țipam mult. Voiam un singur lucru: să-l înving”.
Întrebat ce îl definește pe teren, răspunde fără ocolișuri: ”Fac totul pentru a câștiga. Totul, totul...”.
Își descrie jocul ca fiind dur, cu reverul drept armă principală, inspirat de David Goffin și Diego Schwartzman.
”Sunt un adversar destul de urât pe teren, toxic. Știu, nu e o imagine prea bună. Dar fac tot ce pot. Țip, cer fizioterapeutul... Nu sunt prea fair-play, să zicem. Ceilalți știu că alerg bine și mult și că va trebui să mă învingă, că nu voi ceda...”.
Obiectivele pentru 2026
Finalul sezonului în top 10 mondial la juniori îi oferă acces la opt wild card-uri în turnee Challenger. Ținta este ambițioasă: ”Aș vrea să ajung în top 500 ATP anul viitor”.
Se pregătește la Centrul Național de Tenis al Franței, sub îndrumarea lui Stéphane Huet, antrenor ales pentru el de Ivan Ljubicic.
”Vreau să dau tot ce am pentru a-i face pe francezi fericiți și mândri. Abia aștept să văd dacă voi putea face față”.