Într-un interviu exclusiv pentru Flashscore, Cacau a vorbit despre drumul său neobișnuit în fotbal, de la copilăria dificilă din Brazilia până la participarea la Cupa Mondială în tricoul Germaniei.
Fostul atacant a povestit cum a plecat dintr-un mediu complicat, cum a rezistat la un club din liga a cincea care nu își plătea jucătorii și cum a ajuns să devină unul dintre numele importante din istoria recentă a lui Stuttgart.
Cacau, acum în vârstă de 45 de ani, a petrecut 11 sezoane la Stuttgart și a făcut parte din echipa care a câștigat ultimul titlu de campioană al clubului, în 2007.
În același interviu, fostul internațional german a explicat de ce a ales să reprezinte Germania, a vorbit despre cele mai grele momente ale copilăriei sale și a dezvăluit cum au afectat vuvuzelele comunicarea pe teren la Cupa Mondială din 2010.
”Faptul că am reprezentat Germania la o Cupă Mondială istorică mă umple de mândrie și astăzi”
În această discuție, Cacau a arătat de ce povestea și carisma sa au rămas relevante și după retragere. Mai jos, interviul integral:
Ai crescut în interiorul statului São Paulo și ai început fotbalul la Palmeiras. Cum ai trăit momentul în care ai ajuns să porți tricoul naționalei unei țări în care, probabil, în copilărie nici nu ți-ai imaginat că vei locui?
”Este ceva cu adevărat greu de descris. La vremea respectivă, părea chiar imposibil de imaginat. Drumul meu a fost diferit de cel al multor jucători brazilieni. Mulți ajung în Germania transferați direct pentru a juca în Bundesliga. Eu am fost la juniorii lui Palmeiras până la U17, apoi am fost lăsat să plec. Am jucat în ligile inferioare din São Paulo, am stat o perioadă scurtă la Nacional-SP, iar în 2000 am venit în Germania pentru a încerca să joc aici.
Am dat probe la o echipă din liga a cincea, Türkgücü München, un club al comunității turce. Am jucat în liga a cincea, apoi în liga a patra pentru echipa a doua a lui Nürnberg și, prin Nürnberg, am reușit să ajung în Bundesliga. După aceea a venit Stuttgart, am devenit campion al Germaniei și am ajuns la naționala Germaniei.
Sunt un mare fan al Cupei Mondiale. Îmi amintesc că aveam 9 ani și am plâns când Brazilia a fost eliminată de Argentina la Cupa Mondială din 1990. Am plâns și mai mult când am câștigat Cupa Mondială în 1994.
Apoi, bineînțeles, crești, ajungi să joci fotbal și nu mai trăiești lucrurile cu aceeași intensitate ca atunci când erai copil, dar visul de a ajunge la Cupa Mondială a rămas mereu acolo. Oportunitatea de a deveni cetățean german, de a fi convocat la naționala Germaniei și de a participa la o Cupă Mondială este ceva care și acum mi se pare ireal. Vorbim despre o altă țară, o țară de top în fotbal, unde trebuie să ai calitate.
Nu este vorba doar despre a fi naturalizat și trimis pe teren. Faptul că am putut juca pentru această țară, că am fost primit bine și că am reprezentat Germania la o Cupă Mondială istorică, în Africa, mă umple de mândrie și astăzi.”
Când Joachim Low, selecționerul Germaniei la acea vreme, te-a convocat la echipa națională, ai avut vreun dubiu sau decizia a fost una simplă?
”Uite, este clar că am crescut cu naționala Braziliei și că mi-am dorit să joc pentru Brazilia, dar drumul profesional te poate duce uneori în direcții pe care nu ți le-ai imaginat.
Când a venit invitația, am vrut să fiu sigur că nu voi avea, într-adevăr, șansa de a juca pentru Brazilia. Voiam să știu că iau decizia corectă. Eram în contact cu Jorginho, fostul fundaș dreapta, care la acea vreme era secundul lui Dunga la națională, și i-am scris. Nu am vrut să-l întreb direct, am abordat lucrurile mai pe ocolite: ”Doar ca să știi, am fost chemat aici, selecționerul m-a convocat și voi merge la națională”. El mi-a spus: ”Ei bine, prietene, mă bucur foarte mult pentru tine, felicitări, mergi înainte, mult succes”. (râde)
Pentru mine, acela a fost răspunsul. Am înțeles că, probabil, nu voi mai primi acea șansă la naționala Braziliei și că voi accepta invitația Germaniei. Am făcut-o din toată inima și spun mereu, cu convingere, că Germania m-a adoptat, iar eu am jucat pentru această țară cu toată inima.”
”Nu m-am gândit să renunț”
Ai ajuns la München pentru a juca la o echipă din liga a cincea. Te-ai gândit să renunți în momentul în care nu ai mai fost plătit timp de șapte luni?
”Au fost momente foarte dificile. Eram plătit foarte puțin, 500 de mărci pe lună, adică aproximativ 250 de euro. Locuiam cu un prieten care m-a primit la el, mi-a oferit mâncare și m-a ajutat zi de zi. Apoi am stat șapte luni fără salariu, în timp ce mă antrenam în zăpadă...
Chiar și cu toate aceste dificultăți, nu m-am gândit să renunț. Să mă întorc nu era o opțiune, pentru că nu aveam prea multe perspective în Brazilia.”
”Vin dintr-o familie săracă. Visul meu era să joc fotbal și să-mi ajut familia”
Care a fost visul tău din copilărie, atunci când ai început să joci fotbal?
”Visul meu era să joc fotbal și, prin fotbal, să-mi ajut familia. Îmi doream să-i ofer mamei mele o viață mai bună, să-i pot cumpăra o casă. Faptul că am reușit să fac asta destul de devreme mi-a adus o satisfacție foarte mare.
Toate celelalte lucruri au venit ca o consecință. Sigur că îți dorești să marchezi goluri, să câștigi titluri și așa mai departe, dar pentru mine era și o chestiune de supraviețuire, știi? Dorința de a avea succes era legată de dorința de a-i oferi familiei mele un viitor mai bun.”
Ai avut o copilărie foarte dificilă?
”Vin dintr-o familie săracă. Tatăl meu, din păcate, a avut probleme cu alcoolul și a fost internat de mai multe ori. Mama lucra ca femeie de serviciu și a făcut tot ce a putut ca să ne crească și să ne ofere ce era mai bun.
Noi am încercat să o răsplătim prin rezultate bune la școală, iar fotbalul a fost pentru mine o modalitate de a mă simți apreciat și de a-mi construi un drum către un viitor mai bun pentru ea.”
Când ai jucat în Brazilia, în ligile inferioare, ai trecut prin zone foarte periculoase din São Paulo. După o astfel de experiență, mai simte un jucător presiune atunci când intră pe o Allianz Arena plină?
”Este un alt tip de presiune, nu? În fotbalul de elită, este o presiune foarte pozitivă. Am jucat în São Miguel Paulista, Ermelino Matarazzo, Itaim Paulista. Îmi amintesc un meci în care am marcat un gol foarte frumos cu stângul, din unghi, dar partida se disputa în mijlocul favelei. Așa că am fost fericit că am câștigat și că am înscris, dar am fost fericit și că am plecat de acolo, din cauza pericolului.
Am jucat și în alt loc, conduceam cu 4-0, iar băieții de acolo ne-au spus: ”Hei, prietene, nu mai marcați, ajunge, e 4-0, ne umiliți”. Și eu ce să spun? ”Îmi pare rău”, nu? (râde)
Toate aceste experiențe te formează. În fotbalul profesionist, presiunea este diferită. Ești pe stadion, pe un gazon perfect, joci în fața a 50.000 de oameni. Sigur că există presiune, sigur că nu vrei să greșești, dar vorbim despre semințele pe care le-ai plantat atunci. Acum culegi roadele, iar să poți juca acolo și să câștigi trofee este ceva neprețuit. Aș spune că sunt presiuni diferite.”
”Jucătorii de azi cresc cu rețelele sociale, iar la 12 sau 13 ani sunt deja prezentați ca viitorul Pele, viitorul Ronaldinho sau viitorul Neymar”
Crezi că jucătorii brazilieni de astăzi nu mai știu să gestioneze această presiune?
”Cred că uneori lipsește conștientizarea a ceea ce ar însemna să nu ai această presiune. Să nu ai această presiune ar însemna să joci în ligile inferioare sau să nu câștigi, să fii la un nivel mult mai jos.
Trebuie să înțelegi că este, de fapt, un privilegiu să fii acolo și să faci ceea ce ai de făcut. Sigur, astăzi există și alți factori. Jucătorii cresc cu rețelele sociale, iar la 12 sau 13 ani sunt deja prezentați ca viitorul Pele, viitorul Ronaldinho Gaúcho sau viitorul Neymar. Așa apare presiunea încă de la o vârstă fragedă.
În ziua de azi, mă surprinde când unii jucători vorbesc despre ”prea multă presiune”. Bineînțeles că presiunea este mereu acolo. Un meci fără presiune din partea antrenorului, a fanilor sau a presei își pierde din farmec.”
Care a fost cea mai mare presiune pe care ai simțit-o în cariera ta?
”Poate cel mai tensionat meci pentru mine, unul pe care m-am bucurat enorm că l-am câștigat, a fost cel împotriva Ghanei, la Cupa Mondială. Câștigasem primul meci cu Australia, îl pierduserăm pe al doilea cu Serbia, iar dacă pierdeam cu Ghana, Germania ar fi fost eliminată pentru prima dată în faza grupelor la un Campionat Mondial.
Am fost titular în acel meci, pentru că Miroslav Klose fusese eliminat împotriva Serbiei. Și, omule, erau peste 90.000 de oameni pe stadion, probabil un miliard de oameni se uitau din întreaga lume și toți se întrebau: ”Germania chiar va ieși pentru prima dată din faza grupelor?”.
Îmi amintesc că am intrat pe stadion cu căștile pe urechi și muzica la maximum. Îmi spuneam: ”Este un meci normal. Mergi acolo, intri pe teren, este ceea ce ai făcut toată viața”.
Dar trebuie să-ți pregătești mintea și să nu lași emoțiile să preia controlul, pentru că altfel nu poți juca acel meci și nu poți trece peste acea presiune. Faptul că am reușit să câștigăm și să mergem mai departe te întărește suficient pentru a face față multor alte situații.”
Faptul că ți-ai văzut mama pe stadion, la Cupa Mondială, a fost o realizare aproape la fel de importantă ca golul marcat?
”A fost un adevărat carusel emoțional. Mai întâi am fost inclus pe lista pentru Cupa Mondială, apoi am fost convocat, am putut să joc, am intrat într-un meci și am reușit să marchez la un Mondial. Apoi, pe parcurs, m-am accidentat și am ratat meciurile importante cu Anglia, Argentina și Spania.
Chiar și accidentat, cu o coastă ruptă, lucru care, din păcate, a fost descoperit mult mai târziu, mi-am spus: ”Bine, pentru locul trei voi juca”. Mama, frații mei și tata erau pe stadion. Îmi amintesc că am intrat pe teren, m-am așezat alături de echipă înainte de intonarea imnului și am făcut schimb de priviri cu ei.
Acel moment m-a marcat foarte mult. Până în ziua de astăzi, este ceva prea mare pentru a putea fi exprimat în cuvinte.”
Când te gândești la Cupa Mondială din 2010, care este primul lucru care îți vine în minte?
”În afară de golul pe care l-am marcat împotriva Australiei, bineînțeles, îmi vin în minte vuvuzelele. Apoi cântecele foarte contagioase, melodiile oficiale ale Cupei Mondiale, care au transmis foarte bine atmosfera și emoția acelui turneu.
Și, desigur, golul cu Australia, într-un meci de deschidere în care Germania a câștigat cu 4-0, este un moment care va rămâne pentru totdeauna în memoria mea.”
Te-a încurcat vuvuzela pe teren sau a fost o problemă doar pentru spectatori?
”Foarte mult. A fost oribil, sincer. Nu puteai vorbi, nu puteai auzi indicațiile. Imaginează-ți că nimeni nu poate sufla într-o vuvuzelă fără pauză, dar, în ansamblu, se auzea continuu ca un bâzâit. Era foarte deranjant.”
Când te gândești la titlul câștigat cu Stuttgart în Bundesliga, în 2007, ultimul din istoria clubului, care este prima amintire care îți vine în minte?
”Îmi amintesc ultimul meci, victoria și explozia de bucurie de pe stadion. Eram conduși cu 1-0 de Cottbus, dar am reușit să întoarcem rezultatul. Pentru fani, după 15 ani de așteptare, a fost o sărbătoare uriașă.
Am mers apoi prin oraș în mașini decapotabile, iar pe străzi au fost peste 200.000 de oameni...”
”Cred că în Bundesliga există și o altă parte a dominației lui Bayern”
Crezi că faptul că știm aproape mereu cine va câștiga Bundesliga este o problemă pentru campionat? Cum s-ar putea rezolva?
”Este, fără îndoială, o problemă pentru campionat. Cred însă că există și o altă parte a dominației lui Bayern. Nici celelalte cluburi nu funcționează perfect. Prin perfect mă refer la ideea de a fi acolo, aproape, pregătit să profiți atunci când Bayern lasă o portiță deschisă.
Bayern a oferit mai multe astfel de oportunități în ultimii ani, dar celelalte cluburi nu au reușit să țină pasul. Există un respect exagerat față de Bayern. Astăzi pare că unele echipe ajung chiar să se mulțumească dacă pierd doar la un gol diferență.
Cred că, pe lângă forța lui Bayern, este nevoie de mai mult curaj din partea celorlalte cluburi. Sincer, nu văd o metodă clară prin care dominația lui Bayern să fie corectată, pentru că nu cred că ar trebui introduse reguli care să slăbească artificial o echipă.
Se vorbește, de exemplu, despre un plafon salarial pentru a echilibra campionatul, dar atunci riști să pierzi teren în Europa. Fotbalul trăiește și prin surprize, iar speranța este să mai apară astfel de surprize în următorii ani. Leverkusen a arătat, acum doi ani, că se poate, iar eu sper să apară și un alt club capabil să facă asta.”
Care a fost cea mai dificilă experiență pe care ai avut-o cu Felix Magath, fostul antrenor al lui Stuttgart, devenit cunoscut pentru stilul său foarte dur de pregătire?
”Am avut numai probleme cu el. Râde. Era o altă școală. Exista o presiune fizică foarte mare, pentru că ne antrenam extrem de intens, dar și o presiune psihologică.
Te antrenai dimineața și nu știai dacă vei avea sau nu antrenament și după-amiază. Te trezeai la 7:30, mergeai la alergare și nu știai cât vei alerga sau în ce ritm. Uneori făceai o tură, te întorceai, iar apoi ți se spunea că trebuie să mai faci încă una.
A fost o experiență valoroasă, pentru că am învățat să-mi depășesc limitele, dar a fost bine că a durat doar un an. Râde. Sunt metode care astăzi nu ar mai funcționa.”
”Am moștenit pasiunea pentru Corinthians de la tatăl meu”
Ai vreo afecțiune pentru Palmeiras, având în vedere perioada petrecută acolo?
”(Râde) Probabil că îți dai deja seama de răspuns după râsul meu. Să spun că am afecțiune pentru Palmeiras ar fi prea mult. În primul rând, pentru că m-au lăsat să plec. În al doilea rând, la vremea respectivă, făcusem deja efortul de a juca acolo timp de trei ani, deși eram suporter al lui Corinthians. Am moștenit pasiunea pentru Corinthians de la tatăl meu. Îi susțin pe Corinthians ori de câte ori pot.”
Ai ajuns la Palmeiras la începutul erei Parmalat. Ți-a atras atenția vreuna dintre vedetele acelei echipe?
”Am ajuns chiar într-un moment de tranziție. De fapt, cred că noi, cei de la juniori, am primit restul tricourilor care nu erau Parmalat. Îmi amintesc că jucam într-un echipament complet verde.
Am o poveste pe care, mai târziu, am încercat mereu să o aplic și eu. Unii dintre jucătorii care nu aveau o alimentație foarte bună mergeau des la centrul de pregătire al lui Palmeiras pentru a lua medicamente. În timp ce așteptam acolo, treceau pe lângă noi toți jucătorii. Îmi amintesc că, într-o dimineață, au trecut mai mulți fotbaliști, toate vedetele acelei perioade. Foarte puțini ne-au spus bună dimineața. Unul dintre cei care au făcut-o a fost Antônio Carlos Zago, fundașul central.
Asta mi-a rămas în minte. Nu m-am supărat pe cei care nu ne-au salutat, dar pe cei care au făcut-o i-am ținut minte pentru totdeauna. Când am devenit profesionist, am încercat să procedez la fel: să fiu atent cu fanii, cu tinerii jucători, pentru ca, poate, într-o zi, să fiu și eu ținut minte.”