După triumful sovietic de la prima ediție a Euro, turneul organizat în 1964 a fost din nou o afacere cu multe conotații politice.

Dar, spre deosebire de ediția precendentă, interesul a fost mult mai mare, 29 de echipe anunânțându-și prezența pentru fazele eliminatorii (Grecia s-a retras din motive politice, după ce a fost trasă la sorți contra Albaniei).

Luxemburgul s-a dovedit a fi un ucigaș de giganți în calificări: a învins Olanda cu 3-2 la general (1-1 și 2-1), apoi a remizat cu Danemarca, 3-3 și 2-2, înainte de a pierde rejucarea cu 1-0. Au trecut apoi peste 30 de ani (1995) până la următoarea victorie a micuțului stat într-un meci din preliminariile Euro.

Ole Madsen a marcat 11 goluri în calificări pentru nordici, dar a refuzat apoi un contract profesionist cu Barcelona în 1964, deoarece numai jucătorii amatori puteau evolua pentru echipa națională daneză.

După ce în urmă cu patru ani interzisese naționalei spaniole să participe de teama unei înfrângeri la scor, Generalul Franco nu doar că a acceptat participarea la Euro, dar a fost și de acord ca țara să organizeze mini-turneul final, la care au mai participat Danamerca, Ungaria și URSS.

O finală cu conotații ideologice

După ce Spania a învins Ungaria în prelungiri (2-1), iar URSS a dispus de Danemarca cu un categoric 3-0, lucrurile erau aranjate pentru un duel al ideologiilor: dicatura de extremă dreapta vs comunism.

Pentru a doua oară la rând, vremea nu a fost de ajutor. Pe un gazon îmbibat de ploaie, controlul mingii s-a dovedit neobișnuit de dificil, dar asta nu a împiedicat marcarea a două goluri în primele zece minute (Pereda '6, Khusainov '8).

A fost prima finală marcată de controverse privind deciziile de arbitraj. Ibericii au cerut penalty de două ori, pentru ca apoi, Pereda să evite un tackling al lui Viktor Anichkin, să scape spre poartă și să marcheze, doar pentru ca centralul Arthur Holland să dicteze fault și să întoarcă faza, spre stupoarea unui întreg stadion.

Finala părea să se îndrepte din nou spre prelungiri când, cu șase minute înainte de expirarea timpului regulamentar, Marcelino a aruncat în aer tribunele de pe Santiago Bernabeu. 

O centrare a lui Pereda a ajuns pe fruntea atacantului, care a înscris cu capul pentru a le aduce gazdelor un triumf istoric.

Televiziunea care transmitea meciul a ratat faza golului și pentru a repara greșeala a prezentat o centrare anterioară a lui Amancio Amaro ca fiind cea care a dus la marcarea golului.

Imagini de arhivă descoperite peste ani au făcut, însă, dreptate, Pereda apărând în cele din urmă pe micile ecrane ca fiind autorul pasei decisive.

"Am fost cu adevărat o echipă bună", a spus Pereda pentru uefa.com ani mai târziu. "L-am avut pe Luis Suárez la conducerea orchestrei. Apoi am avut jucători mari, precum Amancio și Marcelino, care era un marcator înnăscut. A fost o echipă fantastică, într-adevăr".