Ideea unui Campionat European nu a fost primită cu prea mult entuziasm la finalul anilor 50. Aproape jumătate dintre țările membre UEFA (16 din 33) au refuzat să ia parte la ediția inaugurală a Euro.
Anglia, Republica Federală Germania, Italia, Olanda, Belgia și Elveția, se numără printre țările care au preferat să privească din afară, așa că Franța, Norvegia și Danemarca au fost singurele echipe din Vestul și Nordul Europei care s-au opus echipelor din fostul bloc comunist în ceea ce avea să se cheme atunci Cupa Națiunilor Europene.
Formatul a fost total diferit de cel din ziua de astăzi. Echipele au jucat meciuri eliminatorii în sistem tur-retur pentru a se califica la mini turneul final (4 echipe) găzduit de Franța.
Singura echipă calificată fără să joace în acest duel eliminatoriu a fost cea a URSS. Tragerea la sorți stabilise o întâlnire cu Spania, însă Generalul Franco a ordonat retragerea naționalei din competiție pentru a nu fi obligat să arboreze steagul sovietic pe tărâm spaniol, dar și pentru că se temea de o umilință, după ce URSS zdrobise Polonia cu 7-1 într-un amical disputat în mai 1960.
Cele două semifinale au opus pe 6 iulie 1960 Cehoslovacia și URSS (0-3) la Marsilia și Franța și Iugoslavia (4-5) la Paris, gazdele cedând la capătul unui meci în care au condus cu 3-1 și 4-2 și care a rămas până acum în istorie ca meciul cu cele mai multe goluri marcate la un turneu final al Euro.
Prima finală Euro
URSS - Iugoslavia a fost o finală cu importante conotații politice, după ce națiunea condusă de Iosip Tito fusese exclusă din Cominform, grupul țărilor din blocul comunist est-european, cu 12 ani înainte, o decizie care a creat multe tensiuni între cele două părți.
Finala, desfășurată pe Parc des Princes, avea să intre în prelungiri (1-1 după 90 de minute), URSS câștigând primul titlu european din istorie grație unui gol marcat în minutul 113, care a rămas până în ziua de azi cel mai târziu gol marcat într-o finală de Euro.
"Întotdeauna îmi place să-mi amintesc acea finală. După ce a învins Iugoslavia, echipa națională sovietică a devenit prima campioană europeană din istorie. Nimeni nu poate uita astfel de momente de glorie, fie că este vorba de public, de fanii fotbalului sau de jucătorii înșiși. În ceea ce mă privește, victoria din minutul 113 a fost cea mai importantă din întreaga mea carieră. Pentru acel gol trebuie să dau credit unei centrări superbe a extremei noastre stângi Mikheil Meskhi”, a declarat ani mai târziu, autorul golului victoriei sovietice, Viktor Ponedelnik
De notat și faptul că în acea perioadă, jucătorii nu erau obișnuiți cu conceptul de prelungiri, pentru mulți dintre ei fiind prima oară când erau nevoiți să evolueze 30 de minute suplimentare, lucru care combinat cu starea grea a terenului și-a pus amprenta asupra condiției fizice a multora, cu atât mai mult cu cât nici schimbările nu erau permise.
Legendarul Iașin
Din echipa URSS din acea perioadă iese în evidență numele lui Lev Iașin, celebrul portar care astăzi dă numele trofeului acordat celui mai bun goalkeeper la gala Balonului de Aur.
Iașin este el însuși un câștigător al Balonului de Aur, acordat de publicația France Football, însă nu l-a primit pentru acel succes din 1960, ci abia trei ani mai târziu, devenind atunci primul și până acum singurul portar din istorie care a câștigat prestigiosul trofeu.
Santiago Bernabeu, celebrul președinte al lui Real Madrid din acea perioadă, a încercat să-l transfere imediat după Euro, însă cum regimul comunist nu permitea acest lucru, Iașin avea să își încheie cariera la echipa la care a evoluat timp de 20 de ani, Dinamo Moscova.
Jucătorii URSS au primit fiecare câte 200 de dolari ca premiu pentru câștigarea EURO și au fost sărbătoriți la o recepție în Turnul Eiffel după meci, unde Ponedelnik și-a amintit de întâlnirea cu președintele madrilen: "Era gata să cumpere jumătate din echipa noastră, fără ezitare. Noi am evitat conversația".